Este un fel de provocare a sinelui nostru să stăruim ca ceilalți să devină buni. În realitate, noi vrem să devenim buni și, fiindcă nu putem, o cerem de la ceilalți și stăruim în asta. Și, în vreme ce toate se îndreptă prin rugăciune, noi de multe ori ne supărăm și ne răzvrătim și judecăm.

De multe ori, cu frământările și temerile și starea noastră sufletească urâtă, fără să vrem și fără să ne dăm seama, facem rău celuilalt, chiar și dacă îl iubim  foarte mult, precum, de pildă, mama pe copilul ei. Mama transmite copilului toată neliniștea ei pentru viața lui, pentru sănătatea lui, pentru creșterea lui, chiar dacă nu-i vorbește, chiar dacă nu lasă să se vadă ce are înlăuntrul ei. Această iubire, adică iubirea firească, poate uneori să vatăme. Nu se întâmplă însă același lucru cu iubirea lui Hristos, care se află într-o strânsă legătură cu rugăciunea și cu sfințenia vieții. Această iubire îl face pe om sfânt, îl liniștește, pentru că iubire este Dumnezeu.

(Ne vorbește  părintele Porfirie -  Viața și cuvintele,  Editura Egumenița, pp. 311-312)