În vremea aceea s-a apropiat de Iisus unul dintre ucenicii Săi și I-a zis: Învățătorule, am văzut pe unul care în numele Tău scoate demoni și l-am oprit, pentru că nu-Ți urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriți; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi. Și când s-au împlinit zilele înălțării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim. Și a trimis vestitori înaintea feței Sale. Și ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că El Se îndrepta spre Ierusalim. Și, văzând aceasta, ucenicii Iacov și Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut și Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat și le-a zis: Nu știți, oare, fiii cărui Duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. Și s-au dus în alt sat. (Luca 9, 49-56) (Joi în săptămâna a 22-a după Rusalii)

Ceea ce s-a citit în Evanghelia acestei zile este un cuvânt de mare actualitate pentru noi, cei care azi am răcit dragostea între noi și avem relații din ce în ce mai mult bazate pe legislații, drept, raport între stăpân și supus sau între colegi, precum și regulamente, canoane, reguli. Desigur, toate acestea sunt bune într-o lume care alfel s-ar scufunda în haos și anarhie, însă prea des uităm ceea ce spunea odinioară Sfântul Apostol Pavel, anume că legea de fapt vădește păcatul, ba chiar puterea păcatului e legea (Romani 5, 20). Însă noi, cei botezați, ar trebui cel puțin teoretic să ne aflăm în harul dragostei dumnezeiești.

Dar aceste cuvinte nu sunt doar teorii. Textul Evangheliei de față reia ultimele două versete din ziua precedentă. Tocmai Apostolul Ioan, cunoscut mai târziu ca ucenicul cel iubit, a venit la Domnul zicând: „Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi”. El și-ar fi putut imagina că Domnul o să îl laude, o să spună că harul dumnezeiesc de a alunga demoni le aparține lor în exclusivitate, că a făcut apologia profeției drepte în mulțimea de falși profeți și vindecători, dar nu se întâmplă așa. Mântuitorul spune cu dragoste că acela care scoate demonii în numele lui Iisus nu trebuie oprit. Vestind numele lui Hristos, acela indirect vestește puterea propovăduirii Lui și deci nu e împotriva predicii apostolice. Acest dialog a avut loc cu puțină vreme înainte ca Iisus să intre în Ierusalim, unde avea să pătimească pe cruce, fiind osândit la moarte de mai-marii poporului. 

Această iminentă apropiere a momentului tragic nu Îl împiedică pe Iisus să propovăduiască mai departe cuvântul despre Împărăția lui Dumnezeu. Ba mai mult, Domnul nu Se rezumă numai la iudeii dreptcredincioși, ci trece și prin satele de samarineni, considerați de către evrei drept eretici, căzuți de la credință. Desigur, nici samarinenii nu erau mai prejos atunci când vorbeau despre iudei. Cineva persecutat și desconsiderat mereu și mereu tinde să intre în cele din urmă în pielea persecutatului și să se declare la rândul său împotriva celui ce-l osândește. Așadar, samarinenii îi urau pe iudei și îi vorbeau de rău. Din textul de față se vede că nici față de Iisus samarinenii nu erau întotdeauna neapărat prietenoși. Domnul trimite câțiva ucenici într-un sat din această regiune pentru a pregăti venirea Sa la propovăduire, însă localnicii refuză să Îl primească. Nu toți au revelația femeii samarinencei de la fântâna lui Iacov (Ioan cap. 4). Nu toți primesc cu inima deschisă pe Domnul. Aceștia pur și simplu Îl refuză, dar au și un motiv: Iisus mergea către Ierusalim, deci către capitala vrăjmașilor lor. Prin urmare, putem înțelege că nici nu au mai stat să asculte ce voiau să transmită ucenicii, ci imediat i-au și alungat. 

În contextul insuccesului misiunii, atitudinea Domnului nu este de supărare, revanșardă sau plină de resentimente, ci blândă și echilibrată. Odinioară le spunea ucenicilor că dacă într-o casă sau un sat nu sunt primiți, să iasă de acolo și să își scuture și praful de pe încălțăminte (Matei 10, 14), semn că nu au părtășie cu necredincioșii. Acum nu mai spune nimic. Dar ucenicii, iritați de insuccesul misiunii, ba furioși de-a dreptul, Îi spun Domnului: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?”. Așadar, aveau chiar și argument pentru o răzbunare năprasnică: pe asprul Ilie. Și tot Vechiul Testament e plin de exemple în care răzbunarea nemiloasă se abate asupra necredincioșilor. Domnul nu doar că nu e de acord cu o asemenea abordare, ba îi și ceartă, întorcându-se către ei: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască”. 

Duhul Domnului e duhul blândeții. Desigur, nici nu stă să îi binecuvinteze pe cei ce au refuzat cuvântul Evangheliei și au încălcat legea orientală a ospitalității față de străini. Însă atitudinea de a condamna, ba chiar de a cere și pedeapsa din cer ca în vremea lui Ilie, nu seamănă nicidecum cu porunca iubirii până și a vrăjmașului. Apostolii și astăzi noi, creștinii, suntem fiii duhului dragostei. Sau ar trebui să fim. Domnul apoi a plecat în alt sat la propovăduire unde, s-ar putea înțelege, a fost primit. La fel, cuvântul nostru de iubire creștină nu ar trebui să se împiedice de cei care ne refuză, nici nu ar trebui fie un răspuns aceeași monedă, intrând într-un cerc vicios al înmulțirii răului la nesfârșit. Dacă nu putem binecuvânta pe potrivnici, e bine cel puțin să ne îndreptăm către alții. La fel ca și atitudinea de monopol asupra credinței, refuzată de Domnul Iisus, tot astfel și cea exclusivistă, răzbunătoare, ranchiunoasă față de cei ce au altă părere, ne descalifică din calitatea de fii ai duhului lui Hristos, care este Domnul dragostei și al păcii.