Odată nişte consăteni de-ai mei au dus combina pe ogorul lor, deşi eu vorbisem de mai înainte să vină pe ogorul meu. Ei însă l-au înşelat pe şoferul combinei şi l-au dus pe ogorul lor. «Ei, mi-am spus eu în sinea mea, îl treieră pe al lor, iar nu pe al meu». În seara aceea însă a căzut o grin­dină cumplită. Eu ce puteam să fac? Ca să nu se sălăşluiască înlăuntrul meu răutatea, m-am dus şi am secerat pe ascuns lanul celui care mă înşelase. Am făcut aceasta ca să-l pot pomeni fără răutate. Iar în zorii zilei, după ce am secerat ogorul aceluia, am plecat ca să nu mă vadă.

Uneori mergeam după-amiaza la ca­fenea să mă odihnesc, fără să joc cărţi sau să beau ceva. Odată cafegiul a spus:

— Ei, dacă ar fi toţi ca Anastasie, am să­răci, am închide cafeneaua.

Dar eu ce puteam face? Am încărcat o căruţă cu lemne de foc şi le-am lăsat pe ascuns în faţa cafenelei. Nu i-am spus însă nimic. În felul acesta l-am lovit pe Satana.

Atunci când cineva îmi făcea vreun rău, eu căutam să mă retrag în locuri singura­tice, fie în grajd, unde strigam cu glas mare: «Am greşit, Doamne! Iartă-mă!», fie în câmp, unde nu mă auzea nimeni şi unde strigam din toate puterile mele «Iartă-mă!», precum urlă lupul atunci când caută scă­pare din primejdie. Mă simţeam ca un condamnat.

(Anastasie Malamas, Ca aurul în topitoare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 30-31)