Sfinții Părinți subliniază în scrierile lor concepția duhovnicească potrivit căreia, până la Botez, omul se află sub influența nemijlocită a diavolului. Născut dintr-o relație în care este căutată preferențial plăcerea, omul moștenește urmările păcatului protopărinților săi. De aceea, până când nu este alungat din sufletul său diavolul, el se află sub influența și sub robia acestuia. Într-un astfel de suflet, în adâncul acestuia, spun Sfinții Părinți „șerpuiește diavolul”, căutând să-și impună stăpânirea. Și tot într-un astfel de suflet, Hristos lucrează oarecum din afară. Diavolii „foiesc ca niște șerpi în adâncurile inimii, neîngăduind câtuși de puțin sufletului să caute spre dorința binelui”. Ei se strecoară ca „niste nouri întunecoși prin părțile inimii” sau „iau chipul feluritelor împrăștieri ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul. Prin lucrarea Botezului, în mod deosebit prin lepădări și prin exorcizări, diavolul este exorcizat, adică este alungat din suflet și într-un astfel de suflet curățit prin apa cea sfințită a Botezului, Se sălășluiește Hristos. De acum înainte, diavolul, cel alungat afară, încearcă de acolo, din exterior, să pătrundă din nou în suflet, sub forma ispitelor, pe care le înfățișează sufletului, în scopul de a-l ademeni.

(Preot Ioan C. Teșu, Patima desfrânării și lupta împotriva ei. Frumusețile căsătoriei și ale familiei creștine, Editura Credința strămoșească, p. 152-153)