Am ales să fiu misionar în Spania pentru un an, în perioada septembrie 2016 - septembrie 2017, pentru că am cunoscut, în unele vizite din anii anteriori, setea de Dumnezeu a celor din Occident. Văzând amploarea pe care a luat-o migraţia românilor, cunoscând câtă nevoie au să fie întăriţi în credinţă, mi-am zis că e momentul să contribui şi eu măcar cu un bob de nisip la mortarul din care se zidesc bisericile. Cele de zid, dar şi cele din sufletele românilor aflaţi departe de patrie. Trebuie să recunosc că m-a atras şi o anumită vitalitate, o anumită prospeţime a vieţii duhovniceşti specifică oricăror începuturi. Că am fost fascinat de ideea de a mă alătura unei lucrări misionare asemănătoare, în multe puncte, vremurilor apostolice. În diaspora, adesea, preotul delegat pentru o comunitate dintr-un oraş primeşte doar antimisul de la Chiriarh (fără de care nu poate sluji Sfânta Liturghie) şi i se prezintă aria canonică a parohiei ce tocmai s-a înfiinţat. Apoi este trimis să lucreze. Merge pe stradă în acea localitate care, de obicei, îi este cu totul străină, intră în vorbă cu cei pe care-i aude vorbind româneşte, se prezintă ca fiind preotul lor paroh. E teribil acest tip de început. Iar Dumnezeu lucrează minunat prin astfel de preoţi.

Am învăţat, de altfel, multe de la fiecare preot pe care l-am întâlnit în Occident. Şi au fost zeci de astfel de întâlniri de-a lungul unui an. La rândul meu, m-am străduit să le pun la dispoziţie toată experienţa acumulată în slujirea Bisericii. Au fost trei coordonate pe care m-am străduit să lucrez, nădăjduind că e voia Domnului în acestea.

Mai întâi, am căutat să ajut la o conştientizare mai deplină asupra necesităţii unei vieţi duhovniceşti şi asupra necesităţii de a converti toate cele din afară în lucrare lăuntrică. Din toate situaţiile, din tot ce ni se întâmplă bun sau rău, nu avem decât de câştigat. Dumnezeu nu rânduieşte şi nu îngăduie nimic dacă nu ne este de folos spre a ne cunoaşte starea inimii, spre a accepta că neputinţa noastră este totală şi că nu ne putem încrede decât în harul lui Dumnezeu şi în mila Lui. Dacă noi înşine nu trăim astfel relaţia cu Dumnezeu şi nu ne raportăm corect la viaţa proprie, nici nu reuşim să transfigurăm viaţa noastră, nici nu suntem credibili în ochii celor ce se aşteaptă să vadă pe Dumnezeu lucrând prin noi.

Un al doilea aspect căruia i-am acordat o atenţie deosebită a fost înţelegerea adecvată a rolului vieţii de familiei, a interacţiunii dintre soţ şi soţie, în mod special. Nu degeaba sunt puse azi tunurile ideologiei neomarxiste, inclusiv în România, pe tot ceea ce înseamnă familie. Atunci când familia va fi pulverizată prin relativizare, prin antropocentrism şi prin exacerbarea acestui egoism hedonist, putem pune cruce la tot ceea ce înseamnă ideea de comunitate umană; adică mediul cel mai adecvat prin care poate Domnul lucra. Încât miza este uriaşă. Familia este locul în care mă cunosc aşa cum sunt şi unde învăţ să iubesc jertfelnic pe celălalt. Acesta este „pământul cel bun”, în care poate da rod sămânţa aruncată de dumnezeiescul Semănător (cf. Luca 8, 5-15).

În al treilea rând, dar nu ultimul, cam pe oriunde am fost invitat am încercat să-i încurajez pe români să-şi asume rolul de binevestitori ai lui Hristos. Am plecat de la o realitate constatată cam peste tot. La scurt timp după ce ajungem în Occident, noi ne apucăm să construim câte o mică Românie. Încercăm să edificăm în ţară străină ceea ce am lăsat acasă: familie, comunitate, biserică parohială. Până la un punct, un demers absolut firesc. Dar când se ajunge la absolutizarea acestei atitudini, cum ar fi atunci când se impune doar utilizarea limbii române în cult, ne depărtăm mult de rostul prezenţei noastre în Occident. Dumnezeu nu a îngăduit ca românii să plece cu milioanele din propria ţară doar pentru ca să ducă o viaţă mai bună şi să-şi sature pântecele mai uşor. Nici pentru a sădi ici, colo, câteva enclave de românism. Ar fi perdant din toate punctele de vedere. Se ştie că românii se integrează foarte uşor, iată, chiar în ţări a căror limbă nu este de sorginte latină. Reversul medaliei este că ei se şi lasă asimilaţi la fel de uşor. Deja majoritatea copiilor de români din diaspora vorbesc mai bine limba ţării adoptive decât româna. Următoarea generaţie e clar că abia dacă va mai avea o legătură cu tot ceea ce înseamnă România. Încât misiunea noastră nu este una în calitate de români, ci de mărturisitori ai dreptei credinţe. Înainte de a fi români, suntem ai lui Hristos, suntem creştini ortodocşi. Asta ne e greu să înţelegem. Avem nevoie să ne deschidem către toţi cei ce ar dori să se apropie de Ortodoxie. De aceea, este esenţial ca, alături de limba română, să fie folosită în cult şi limba ţării gazdă.

Occidentalii sunt uimiţi când văd că noi ţinem posturile aşa, ca odinioară. Că stăm şi câte 3-4 ore continuu la slujbe. Că ne spovedim sau că facem rugăciuni şi parastase pentru cei adormiţi (am cunoscut un catalan, vorbitor de limbă română, care a ales Ortodoxia după ce a participat la o slujbă de înmormântare ‒ atât de mult i-a atins inima mesajul profund al cântărilor). Se mai miră occidentalii când află că, în Ortodoxie, preoţii de mir sunt căsătoriţi, au familie, că pot fi mai aproape de sufletul enoriaşilor, mai empatici, confruntându-se cu probleme asemănătoare. Au nevoie cei din Apus să-L pe cunoască pe Hristos altfel decât de la televizor sau din propaganda secular-umanistă. Iar dacă noi, românii ortodocşi, ne facem datoria ‒ căci este un imperativ evanghelic a „învăţa toate neamurile” (cf. Matei 28, 19) ‒ vom avea numai de câştigat. Deloc de neglijat este că ne vom (re)câştiga o demnitate care vine din faptul că noi nu am ajuns în Occident doar pentru a beneficia de prospera civilizaţie apuseană, ci am venit ca să dăruim ce nu poate fi cumpărat cu nici un cont bancar: am venit să reaprindem credinţa care aduce bucuria de a fi cu Dumnezeu. Cine oferă şi cine primeşte, aşadar?