În dragostea cea adevărată a lui Hristos, în acea stare a simplității și a curăției, se dezvoltă nevinovăția copilăriei, pe care Hristos o cere de la noi când zice: faceți-vă ca pruncii (Matei 18, 3). În vremea noastră însă, cu cât se răspândește politețea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria adevărată și zâmbetul fieresc.

Îmi amintesc de un bătrânel de la Schitul Ivironului, Părintele Pahomie. Oricât de mare ar fi fost supărarea pe care o aveai, numai ce-l vedeai, și întristarea pleca de la sine. Iar dacă te duceai cu scopul de a-i spune multe, le uitai pe toate, îți treceau toate. Avea niște obraji roșii și râdea ca un copilaș. Era un bătrân cu o față de copil mic. Chiar de s-ar fi prăpădit lumea, el râdea. O adevărată bucurie! Nu știa nici carte, nici muzică psaltică, în afară de „Hristos a înviat!”, pe care îl cânta la Paști. Când venea la biserica Schitului în sărbători, niciodată nu se așeza în strană, ci întotdeauna stătea în picioare, chiar și la privegherile de toată noaptea, și rostea Rugăciunea lui Iisus. Avea duh de nevoință și multă mărinimie. Dacă îl întrebai: „Părinte Pahomie, la ce moment se află Slujba?”, el îți răspundea: „Psalmi, Părinții cântă Psalmi”. El le spunea la toate Psalmi.

Acest bătrânel era foarte simplu și plin de Har. Se slobozise de patimi și de aceea era ca un copil fără de răutate. Dacă omul nu-și leapădă de mic egoismul copilăresc, mândria copilărească, încăpățânarea copilărească și rămâne într-o stare de prunc, ajunge ca la bătrânețe să aibă pretențiile unui copil mic. De aceea Apostolul Pavel spune: „Nu fiți prunci cu mintea, ci fiți prunci cu răutatea” (I Corinteni 14, 20).

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, pp. 270-271)