În vremea aceea arhiereii și fariseii au adunat sobor împotriva lui Iisus și ziceau: Ce este de făcut, pentru că Omul acesta săvârșește multe minuni? Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis: Voi nu știți nimic; nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a prorocit că Iisus avea să moară pentru neam. Și nu numai pentru neam, ci și ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât să-L omoare. De aceea, Iisus nu mai umbla pe față printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ținut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, și acolo a rămas cu ucenicii Săi. Și erau aproape Paștile iudeilor și mulți din țară s-au suit la Ierusalim mai înainte de Paști, ca să se curățească. Deci, căutau pe Iisus și, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare? Iar arhiereii și fariseii dăduseră porunci ca, dacă va ști cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă. (Ioan 11,47-57) (Luni în săptămâna a șasea după Paști)

Citind o relatare ca aceasta, din capitolul al 11-lea al Evangheliei după Ioan, se poate înțelege cum anume mintea omenească face diferența între adevăr absolut și adevăr relativ; cum anume oamenii, chiar în fața evidenței, reușesc să-și găsească argumente ca să-și liniștească propria conștiință că au dreptate, chiar dacă nu e așa. Evanghelistul descrie cum s-au adunat membrii sinedriului, iar în fața evidenței că Iisus face minuni, nu au binevoit să-și deschidă inimile și să creadă că se află în fața împlinirii profețiilor pe care le tot studiau intensiv. Dimpotrivă, cu o nonșalanță stranie și-au zis: „Ce facem, pentru că omul acesta face multe minuni? Dacă îl lăsăm așa, toți vor crede în El”. Numai că nu spun: „vom rămâne fără adepți”. Apoi își îndulcesc discursul, se îndreptățesc și continuă: „Dacă vor crede în El, vor veni romanii să ne ia țara și neamul”. Nu contau toate minunile petrecute înaintea ochilor lor, evidențe destul de clare că a venit Mesia. Vedeau și totuși rămâneau orbi. Își făcuseră un idol din țară și neam, uitaseră cărui Dumnezeu slujesc, Acelui Dumnezeu care le-a dat o țară, lor care nu o aveau și a făcut din ei un neam, ei care fuseseră împrăștiați. Nu conta decât faptul că rămâneau fără adepți, din moment ce Hristos predica iubirea vrăjmașului, a celui de alt neam, închinarea în duh și în adevăr și jertfa gândului bun și a smereniei, în locul sacrificiilor de animale. Pentru cei adunați în sinedriu, conducătorii poporului, era importantă salvarea poporului ca identitate, chiar cu prețul renegării lui Mesia cel așteptat. Și culmea era că tocmai așteptarea lui Mesia îi făcuse pe ei un popor, anume poporul ales. 

Evanghelistul mai notează că atunci Caiafa, din funcția de arhiereu pe care o deținea, a profețit că trebuie să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Dar în ce consta profeția? El afirmase că e bine să moară un om acuzat pe nedrept că s-a numit împărat al lui Israel, decât să fie împrăștiat poporul. Dar profețise de fapt că Hristos va muri pentru ca să nu piară toată omenirea în veșnicia păcatelor, ci prin jertfa Sa ca să adune înapoi pe toți cei ce vor crede. Aceasta înseamnă expresia ioaneică „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți”. Textul Evangheliei continuă menționând că de atunci s-au hotărât cei strânși ca să Îl omoare pe Domnul și căutau prilej, însă de atunci Iisus nu S-a mai arătat pe față, ci S-a ascuns până la momentul potrivit.

De multe ori ne aflăm în situația de a păcătui ca sinedriștii de la acea întâlnire. Avem în față evidența, însă nu luăm decizii în consecință, ci ne găsim tot felul de scuze, argumente, ca să facem altfel. Vine la noi cineva cu o mare problemă, dar noi refuzăm să îl ajutăm, pentru că avem la rândul nostru ceva pus deoparte pentru ai noștri, sau poate că nu vrem să renunțăm la propriul confort. Într-o lume în care creierul dictează în locul inimii, adevărul se poate distorsiona, pentru că înțelegem greșit și căutăm să aflăm ce sau care e adevărul și nu cine este adevărul. Căutăm dreptatea noastră individuală, perfect valabilă, dar totodată în contradicție cu dreptatea individuală a altuia, care și ea e valabilă. Însă adevărul este unul singur și nu stă în rațiune, ci în inima dăruitoare, care se recunoaște limitată și neputincioasă, dar care dă de la sine, fără să se cramponeze de măsuri. Fiindcă nu dă din al său, ci din ce a primit în dar de la Dumnezeu. Adevărul nu e aici sau acolo, așa cum închinarea dreaptă nu e nici în Ierusalim, nici în muntele Garizim, al samarinenilor, ci în duh (Ioan 4, 24). Hristos nu împarte dreptate ca judecătorul, după un cod de legi stereotip, ci după codul inimii. Mitropolitul Antonie Plămădeală spunea că păcatele împotriva Duhului Sfânt, acelea care nu se iartă, sunt păcatele împotriva evidenței, adică încăpățânarea de a afirma altceva decât realitatea. Or, încăpățânarea e rodul minții descentrate, adică împietrirea în căpățână, în cap. În schimb inima niciodată nu poate fi încăpățânată. Dar mintea în loc să fie încăpățânată, poate să fie în-inimată, să ajungă să coboare în inimă, așa cum au învățat părinții isihaști.