Ne place sau nu, suntem în plin război mediatic pe tema familiei. Mai întâi, conceptul de iubire a fost demonetizat. Este invocat la orice derapaj, de orice natură. În numele iubirii este permis abolut orice. E argumentul ultim folosit mai ales de către promotorii promiscuităţii şi depravării sexuale. Acum este rândul familiei, aşa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu, să fie pusă la zid şi executată mediatic cu rafale ideologice, de inspiraţie neomarxistă. Execuţia nu a început ieri şi nu se va încheia mâine. Dar e limpede că plutonul de execuţie nu se lasă, până nu-şi duce la capăt misiunea. Rareori ia câte o mică pauză. Dar de ce îşi doresc „ei” să pângărească şi instituţia familiei, prin macularea ideii de căsătorie? Doresc să fie integraţi în societate, să intre „în rând cu lumea”? Păi, tocmai prin opţiunea pentru deviaţiile sexuale s-au autodelimitat de cei ce caută firescul într-o relaţie. E ca şi cum un anarhist convins ar vrea să devină poliţist sau judecător, păstrându-şi însă convingerea că nici o lege nu trebuie respectată. Ar fi caraghios, penibil, ciudat? Cu siguranţă, da. Cam aşa e şi cu promotorii căsătoriilor gay. Doar că ei nu au deloc simţul ridicolului. Dar ce se urmăreşte, de fapt, prin acest furt pe faţă de identitate? De ce vor să-şi aroge statutul de familist cei ce nu cred în valorile familiei?

Mai întâi, care accepţiune a cuvântului familie este, mai exact, atacată? E limpede că nu se ia în calcul sensul cel mai larg al cuvântului. Există familii de albine, familii de cuvinte, există şi familia filateliştilor. La serviciu sau la şcoală ne simţim uneori ca-ntr-o familie. Nu se atacă nici familia largă, a celor ce sunt în rudenie de sânge sau prin alianţă, nici cea monoparentală. Cu sensul de comunitate ce are ceva în comun, şi homosexualii se pot considera ca o mare (sau minoritară, cum vor ei) familie. Nu. Aici se atacă exact la rădăcina familiei, care nu e alta decât căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Să presupunem că atacul acesta le va reuşi cum, de altfel, s-a şi întâmplat în anumite state. Că au toate drepturile ce se cuvin unui cuplu heterosexual, inclusiv cel de a adopta copii. Ce obţin, de fapt? La ce le ajută să se autointituleze „soţi”? Care le e câştigul? Pentru a încerca un răspuns, avem nevoie de a lămuri puţin care este scopul căsătoriei. De ce se căsătoresc oamenii? Dacă-i veţi întreba pe cei ce au făcut sau pe cei ce urmează să facă pasul acesta, veţi obţine o varietate de răspunsuri. Cele mai multe se regăsesc în formule de genul: „pentru că m-am îndrăgostit”; „pentru că vreau să am pe cineva lângă mine”; „pentru a face şi creşte copii”; „pentru a ne oferi ajutor reciproc”; „pentru că vreau să fac dragoste cu...”; „pentru că nu suport singurătatea”; „pentru că aşa se face”... Cei care frecventează biserica mai adaugă, de obicei, şi un vag: „ca să ne mântuim împreună”. Corectă în formă, expresia arareori are şi un conţinut pe măsură, conştientizat şi asumat.

Cât şi ce anume din afirmaţiile de mai sus îşi asumă (şi) un cuplu homosexual? Să presupunem că pe toate, că nu e nici o diferenţă. Inclusiv sunt unii care se declară credincioşi, care frecventează „biserici” în care chiar sunt şi clerici cu tipul acesta de „orientare” sexuală declarată. Dacă doar mimează public aceleaşi preocupări sau dacă sunt oneşti, nu are nici o importanţă. E clar că, având un consistent sprijin politico-economic, vor putea să „fure” orice identitate vor. Dar nu trebuie să fii proroc pentru a înţelege că lucrurile nu se vor opri aici. De la impunerea homosexualităţii ca fiind o altfel de „normalitate” s-a ajuns, prin etape precise, la „teoria genului”. Totul e fluid pentru neomarxişti: genul e un „construct social”, statul-naţiune un „construct politic” etc. Drept urmare, LGBT s-a lungit precum un tren de marfă, ajungând la LGBTQIAPK. Şi nu se vede capătul încă.

Conceptul de familie va suferi acelaşi tip de „dizolvare”. El este asumat sau „furat” acum, doar pentru a-l compromite şi a-l pulveriza. Va fi trecut prin etapele poligamie şi poliamorie, până se va ajunge la poli„orice”, adică poli„nimic”. Apoi va fi îngropat. Cu preot? A, nu... Preotul nădăjduiesc să rămână afară, la marginea gropii.

Serios vorbind, e nevoie de o repliere conceptuală rapidă. Mă înduioşează cei care, candid, propun să nu schimbăm nimic, să lăsăm termenul de familie ca atare. Ori e familie, ori nu e. M-aş bucura să fie atât de simple lucrurile. Dar, odată ce tăvălugul s-a pornit deja în jurul nostru, chiar dacă noi nu suntem încă sub şenile, nici nu trebuie să aşteptăm un astfel de moment pentru a găsi o soluţie. De ce, spre exemplu, nu ne numim pur şi simplu Biserica Creştină şi folosim - dar nu dintru începuturi - apelativul Ortodoxă? Nu cumva pentru că sunt şi alţii care se autointitulează creştini? Aşa este şi în cazul familiei, în contextul zilelor noastre.

Cum denumim, aşadar, familia - aşa cum a fost ea rânduită dintru început de Însuşi Dumnezeu? Dacă-i spunem naturală, imediat vor spune că la fel de naturale sunt şi alte combinaţii decât bărbat şi femeie (sau mascul şi femelă, în zoologie). Dacă-i spunem tradiţională, un adjectiv care mie mi-e drag, pot fi luate în calcul şi epoci precum patriarhatul poligam. Creştină - ar fi mai aproape de realitate, dar problema e aceeaşi, ca şi în cazul denominaţiunilor. Mulţi îşi arogă creştinismul, chiar dacă în el nu se mai regăseşte gândul Domnului Hristos. Se pare că varianta familia binecuvântată este cel mai aproape de ideea iniţială de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie - care se unesc cu harul lui Dumnezeu. Aici se dezvăluie şi sensul cel mai adânc al căsniciei. Scopul ei este de a oferi celor doi „ambianţa” în care să înveţe dragostea şi comuniunea - cu Dumnezeu şi cu toţi semenii.

Conceptul de familie poate fi confiscat şi făcut ţăndări. Dar nu se va putea confisca şi înţelesul cel mai profund, născut din binecuvântarea lui Dumnezeu încă din zorii creaţiei. Esenţialmente, nu se va pierde nimic, în pofida unor tragice consecinţe în plan social. Doar că se vor separa şi mai mult apele. Ceea ce este autentic va rezista, însă, căci va continua să trăiască în Hristos Domnul.