Familia, treime a iubirii
Credeam că pot pe Dumnezeu
Iubi şi El să mă iubească,
Fără iubirea omenească
Purtată semenului meu.
Povestea mea-i din timpuri noi
Şi are pentru cei ce-ascultă
Mister şi-nvăţătură multă,
Căci nu-i de-aici. De-aceea voi
S-aduc smerită rugăciune,
Ca nu cumva, epuizat
De taina ce s-a revelat
Prea vastă într-un suflet plat,
Să n-o pot spune.
„Un tânăr merge-ngândurat
Duhovnicul să-i dea povaţă,
Căci nu aflase în viaţă
Dogma iubirii apriat.
Ştiinţe, limbi, filosofie,
N-avea nimic nelămurit;
Doar dragostea l-a ocolit
Şi-n ceaţă sta învăluit
Ca o mumie.
— Părinte, ştiu că Dumnezeu
E spirit pur şi e Iubire,
Deci să cunosc divina-I fire
Implică să iubesc şi eu,
Dar nu ştiu cum. Prin raţiune
Înţelepciuni am devorat
Şi-un singur lucru stă opac:
Mi-e greu s-o spun, dar n-am aflat
Iubirea-n lume.
— He-hei, nepoate, vrei să caţi
A erosului împlinire
La un moşneag de mânăstire?
— Părinte, vai, să mă iertaţi,
Carnalitatea e genune
De vicii şi de griji lumeşti
Cu care sufletu-ţi răneşti.
E ontologic? Doar poveşti.
Şi-o ştiu prea bine.
— Copile drag, la vârsta ta
Şi eu voiam să ştiu pe toate;
Prea tânăr eşti, nici nu se poate,
Dar timpul te va orienta.
Te bucură de tinereţea
Ce-ţi lasă sufletul uşor,
Căci dragostea-i a tuturor;
Nu doar fiind un gânditor
Îi simţi tandreţea.
Cât despre taina care vrei
Aşa uşor să ţi s-arate,
E foarte greu, iubite frate,
Să înţelegi pe Cele trei
Persoane Sfinte din Treime,
Căci firea ce s-a-ntunecat
După căderea în păcat,
Din darul slavei a-ncetat
Să se anime.
Dar ia aminte ce îţi spun:
Petrece-ţi viaţa-n rugăciune,
Smerenie şi fapte bune.
Cum fost-a Pavel un nebun
Pentru Hristos, la fel de-naltă
Trăire pe pământ să ai.
Acelâ a fost răpit în rai!
Pune ca el virtuţi alai
Şi-n cer te saltă.
De-ţi este ţie spre folos,
Iar tu statornic în credinţă,
Găsi-vei poate şi-o fiinţă
Să vieţuieşti cu ea frumos...
Şi-aşa-mpreună-n cele bune,
Iubind-o şi fiind iubit,
Simţind că doar căsătorit
Într-adevăr te-ai împlinit,
Să vii a-mi spune.
Plecă flăcăul încruntat.
Spera, pesemne, ca bătrânul
Să-l lumineze doar văzându-l,
Nicicum să-l pună la-nsurat...
Dar trece anul. Şi, odată,
Pe când o toacă prevestea
Vecernia ce începea,
Sfinţitul, ascultând la ea,
Îl vede-n poartă.
— Fii sănătos! (Bătrânul râde).
— Blagosloviţi, tăicuţă! Vin
Să mulţumesc, că nu-i pelin
În cupa căsniciei crude.
În deget sfera-i străluceşte,
În suflet cerul i-e senin;
Schimbarea i-a priit din plin.
De viaţa-n doi, în mod sublim
Mărturiseşte:
— Părinte-s altul de atunci
Când soaţă am ales să-mi fie;
Mi-e dragă mult şi Domnul ştie
Cât ne iubim, dar n-avem prunci.
În bine m-a schimbat pe dată:
Sunt mai umil, mai altruist,
Privesc în jur mai optimist
Şi-atât Îl rog pe Bunul Christ:
Să fiu şi tată.
Cunosc acum că-s prea firesc
Să cuget doar Divinitatea,
Dar să-I pătrund deplinătatea
Mi-e teamă şi să mă gândesc.
Îndatorat că viaţa-mi ţine
Şi că mi-a dat pe doamna mea,
Acum, copii de-am mai avea,
În imanent nu s-ar putea
De-atât mai bine.
A stat aproape neclintit
În ascultare cuviosul
Şi parcă nu credea folosul
Pe care-n scurt l-a dobândit
Acela ce odinioară
Şedea-n păcate şi, ateu,
Găsea normal a nu-i fi greu
Să-L vadă-n trup pe Dumnezeu...
Şi-au mers afară.
Duhovnicul e mai slăbit,
Pe faţa-i blândă, luminare
Şi-o picătură de sudoare
Vădind un om ce-a obosit.
Îi dă poveţe la plecare,
Îl cheamă la un nou popas,
Dar lacrimi scapă pe obraz
Şi stins rosteşte: Bun rămas!,
Ca-ntr-o visare.
Trecu un an... Şi încă unul...
În mânăstire, neschimbare,
Aceeaşi linişte de care
Se bucura atât bătrânul.
Un grup de pelerini apare:
Doi soţi şi cei doi prunci ai lor
Gălăgioşi în cărucior.
Sosesc sporovăind de zor
Şi-s veseli tare.
Ajunşi în curte, îi vedem:
Eroul nostru, familistul,
Cu toată casa în tandem,
Să-i binecuvânteze moşul.
Ştiind că tânărul la dânsul
Venea de obicei, smerit
Un frate-n glas sfios, topit,
Abia-ngână: - A adormit,
S-a dus la Domnul
Părintele Ioan al nost'.
S-a dus tăicuţa la mai bine,
Dar plânset mult e şi-ntru mine,
Căci ucenicul lui am fost...
Cerca să-i mângâie acela,
Dar vorbele-i piereau în vânt.
Creştinul, în picioare stând,
Cu faţa-n jos, ţintind pământ,
Era ca ceara.
Cu ochi de plumb, înceţoşaţi,
Mai mult simţind decât să vadă,
Spre cimitirul din livadă
Forţează paşi împiedicaţi.
Pe solul proaspăt se prăvale,
Sărută crucea-ndurerat,
Scrutează cerul dărâmat
Şi plânge după cel plecat,
Cu-amară jale:
— Părinte sfânt, vă datorez
Familia şi viaţa-n sine,
Adică tot ce-mi aparţine.
Veneam să râd, dar mă-ntristez
Că am pierdut pe dreptul care
Cu dragoste mi-a luminat
În noaptea neagră de păcat
Şi, răbdător, m-a învăţat
O taină mare:
Credeam că pot pe Dumnezeu
Iubi şi El să mă iubească,
Fără iubirea omenească
Purtată semenului meu
Văzut. Dar dragostea deplină
Nu e în unul sau în doi;
Desăvârşită dac-o vrei,
Răsfrântă trebuie în trei,
Ca cea divină...
Şi iar îl lăuda pe sfânt,
Aievea şi-n frânturi de vise,
Lâng-un mormânt ce devenise
Eden pe efemer pământ,
Sădind şi-n sufletu-i o mladă.
Deasupra lui, pe-o rămurea,
Plângea cu el o rândunea,
Plângea pe tănărul ce-avea
Să n-o mai vadă.
Dar ea, şezând în ceruri, sus,
Întru Iubire, ca şi-un înger,
Va fi de-a pururi celui tânăr
Mijlocitoare la Iisus,
Solie să îl ocrotească
În bucurii şi în nevoi,
Urmând ca iarăşi amândoi,
După Judeţul de Apoi,
Să se-ntâlnească...”
.................................................
Aşa veghează şi se roagă
Acei ce mor acestei lumi,
Să dobândim şi noi cununi,
Împărtăşire de minuni
Şi plată-ntreagă.
Toamna dragostei
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro
