Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția Cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa, și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut, este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui. Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este Împărăția Cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. Toate acestea le-a vorbit Iisus mulțimilor în pilde, iar fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul, care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii». După aceea, lăsând mulțimile, Iisus a intrat în casă. (Matei 13, 31-36) (Miercuri în săptămâna a șasea după Rusalii)

Seria de pilde pe care Hristos le rostește despre Împărăția Cerurilor continuă și miercuri în săptămâna a șasea după Rusalii. Dat fiind că Domnul dorea să vorbească mulțimilor despre un subiect destul de greu de înțeles, Învățătorul înțelept a găsit o cale bună de a ajunge la inimi prin astfel de istorioare. Dificultatea de a vorbi despre Împărăția cerurilor consta în aceea că acum două mii de ani iudeii își închipuiau că Împărăția Tatălui, cea profețită că va să vină, este la fel ca orice împărăție omenească. Mai precis, însemna că unul dintre urmașii regelui David se va ridica și va porni un război împotriva tuturor cotropitorilor, fie ei asupritorii romani, fie uzurpatorii idumei care furaseră tronul prin vicleșug. Războiul urma a fi, desigur, unul sângeros, dar drept, în urma căruia poporul Israel va ieși învingător și de atunci va începe o domnie veșnică în pace și prosperitate. Deși numită „împărăția cerurilor”, aceasta nu însemna pentru evrei ceva de ordin spiritual. Termenul devenise unul strict tehnic, o expresie aidoma celeia care înlocuia în citire numele „Iahve”, cuvânt sacru pe care toți se fereau să îl rostească din marea evlavie față de Dumnezeu, cu „Adonai”, care însemna „Domnul (sau Stăpânul) meu”.

Așadar, Domnul Hristos le vorbește oamenilor simpli în pilde, cu scopul de a-i face să înțeleagă în primul rând că Împărăția Tatălui nu e una cucerită prin putere, prin războaie, sabie și sânge, ci se dobândește în pace. Prin venirea ei crește ceva anume, însă neclar la acel moment. Ceea ce crește e simbolizat prin semințele din pilda semănătorului, grâul curățit de neghină, valoarea unui pământ în care e ascunsă o comoară, ori, precum în Evanghelia de aici, o boabă de muștar care ajunge un copac. Ori un aluat din care se face multă pâine.

Oprindu-ne la prima dintre cele două pilde din textul de față, Domnul spune că Împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar. Deși e mic, din el crește un copac pe care se așează păsările. Boaba de muștar mai este asociată în Evanghelie cu credința. Cel care are credință cât un grăunte de muștar poate zice unui munte să se mute dintr-un loc în altul (Matei 17, 20). Sămânța de muștar reprezintă cantitatea nesemnificativă care crește atât de tare, încât nu se mai știe prea bine de unde a pornit. Credința e cea care urnește lumea și mută munții și nu fapta, care e doar rodul indirect al unei încredințări. Credința e cea prin care se vindecă numeroși bolnavi veniți la Domnul. Altfel spus, Împărăția cerurilor pornește de la credința în Dumnezeu și schimbă lumea. Aici boaba de muștar devine un copac care face umbră și în care vin păsările, simbolul Duhului Sfânt, făcându-și în el cuib, adică locuind acolo pentru un timp îndelungat. Din credință rodesc darurile Duhului, care sunt mărgăritarele Împărăției lui Dumnezeu.

Cea de-a doua pildă, în consonanță cu cea tocmai amintită, vorbește despre aluatul „pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată”. Este o parabolă interesantă, care în loc să vorbească de sabie, sânge, putere, bărbăție, vorbește despre o activitate casnică, pașnică, săvârșită cel mai adesea de o femeie, atât în acele vremuri, cât și azi. O activitate care pentru a fi împlinită are nevoie de brațe nu neapărat puternice, ci ferme și de multă căldură. Împărăția crește așadar într-o atmosferă familiară, plină de tandrețe, din mâna mamei, ca simbol al vieții și al dragostei. Credința vine cel mai adesea, în inimile copiilor, de la mama și de la bunica. Ele pot fi numite fără ocoliș „mâinile lui Dumnezeu” care țin lumea vie și luminoasă.

Împărăția lui Dumnezeu, am conchide, nu are de-a face cu nimic din ceea ce lumea înțelege prin imperiu, măreție, splendoare, putere, forță. Are de-a face cu lucrurile mărunte, nesemnificative, „de bucătărie”. Împărăția e asociată cu ceva de mâncat sau care condimentează viața, cu ceva care ne hrănește ca să creștem. Sămânța împărăției este credința, care necesită o perioadă de plămadă, fie prin germinarea în pământ, fie prin dospirea în frământătura unei femei pricepute. Altfel spus, credința crește prin fapte pentru a ajunge la acea maturitate deplină, a copacului pe care odihnesc păsările. Pornind de la o cantitate infimă la ceva măreț, dar nu strivitor prin putere, Împărăția lui Dumnezeu e pregătită să-i primească pe toți, nu doar pe nobili, pe cei de viță aleasă sau cu o pregătire intelectuală înaltă. Ea începe prin credință și crește prin dragoste. Și, așa cum Domnul terminând de povestit, a intrat în casă, înțelegem alegoric încă un lucru, anume că Împărăția lui Dumnezeu este acolo unde ne simțim ca acasă, adică unde este iubirea părintească și copilărească laolaltă.