Varvara Kalogeropulos – Metallinos
Dr. Teologie și licențiată în Filologie

Maternitatea este un dar al lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Prin maternitate, femeia este chemată să slujească tainei vieții, firește nu numai ca păstrare a vieții biologice, dar mai ales ca expresie și trăire a vieții în Duhul Sfânt.

Caracteristica structurii sufletești a femeii este altruismul. Femeia-mamă, în autenticitatea ei, îi are ca centru al interesului ei și al profundei sale satisfacții pe „ceilalți”, grija și străduința ei să-i odihnească și să le rezolve problemele lor. Ea este înzestrată cu rezerve aproape inepuizabile de dăruire, răbdare, lepădare de sine, lipsă de interes, eroism, iertare și afecțiune. Iar drept culme a tuturor acestor harisme, mama trăiește dragostea jertfitoare, adică dragostea fără limite, care „nu caută ale sale”[1]. Dragostea maternă este singura dintre toate celelalte, care se apropie de dragostea dumnezeiască. Iar această dragoste dumnezeiesc-jertfitoare o caută fiecare om, dar mai ales copilul are nevoie de ea.

Viața mamei este compusă din osteneli și neliniști, dureri și jertfe, urcuș și Golgota, pe care de bună voie le primește, fără murmur. Și nu numai că le primește, ci le consideră mai prejos decât bucuria pe care o simte pentru faptul că și ea dăruiește cursului vieții oameni tineri, pe care se străduiește și se nevoiește să-i predea societății personalități integre.

Femeia-mamă dintru început își iubește copiii, din clipa în care simte că-i adăpostește în pântecele său. Zvâcnirile lor o umplu de gingășie și veselie, plăsmuind vise pentru ei și chiar este gata să-și jertfească viața pentru ei. Trece cu vederea, de asemenea, feluritele greutăți și responsabilități pe care le creează venirea unui copil și în același timp respinge cu putere îndemnurile și presiunile celor care de multe ori o îmboldesc să se slobozească de prezența copilului ei.

Iar aceasta mamă, chiar părăsită fiind, în ciuda ironiei și defăimării, care însoțesc de obicei venirea unui copil pe care îl neagă tatăl lui, nu vrea să-l lipsească de viață, oricât de mult însăși legea (Legea 1609/86) așa-numitului stat creștin îi îngăduie să facă aceasta. Viața embrionului, a copilului ei, știe că începe din clipa zămislirii și pentru aceasta nu vrea să-l omoare. Pentru ea, cu toate că greutățile pe care le întâlnește sunt uriașe, le depășește, iar acest copil rămâne întotdeauna pentru ea mângâierea și „îngerașul” ei.

Dragostea jertfitoare a mamei se constată și din poziția ei față de dilema: maternitate sau carieră. Răspunsul adevăratei mame venit din trăire este: maternitatea. Evoluția ei profesională și științifică va fi atât cât îi îngăduie obligațiile ei familiale. Nu este impresionată nici de puternica ispită a afirmării, nici de provocarea independenței economice. Vrea să „urce” duhovnicește și profesional, dar aceasta o dorește pentru a contribui și ea la progresul și îmbunătățirea vieții semenilor ei și, firește, a membrilor familiei ei, mai ales a copiilor ei.

Astfel, „ieșirea” ei pe piața muncii, fapt care înseamnă că își asumă obligațiile atât în casă, cât și la locul muncii, nu-i creează sentimentul de victimă. Dimpotrivă, gustă bucuria de a dărui. Este o trăsătură distinctivă faptul că prezența adevăratei mame, chiar și la locul de muncă, este maternă, adică acoperă cu dragostea ei orice încercare esențială și-l conduce, cu profundul ei sentiment al responsabilității, mai ales pe omul tânăr la toată fapta dinamică și sănătoasă, pe care le oferă și lumea noastră contemporană.

Autenticitatea mamei se arată și din faptul că trece cu vederea sirenele eudemonismului și ale confortului. Pe acestea le schimbă cu simplitatea, hărnicia și smerenia. Cu căldura arzătoare a dragostei ei alină durerea sufletească și trupească, acolo unde o depistează și mai ales la copiii ei. Se îngrijește fără să se obosească de corecta lor dezvoltare duhovnicească și trupească. Îi hrănește cu laptele ei matern și îi încălzește la pieptul ei. O deosebită grijă a ei este corecta lor adaptare la societate. Dragostea pentru copiii ei se răsfrânge, desigur, și asupra celor din jurul ei, dar mai ales asupra soțului ei.

În felul acesta și bucătăria devine loc sfințit, unde în fiecare zi mama, ca dragoste întrupată, trăind superioritatea celui smerit și autenticitatea celui care trăiește în nearătare, se consumă pentru a pregăti mâncarea și delicatesele, care împreună cu trupul, îndulcesc și sufletul. Întâlnirea familiei la masa comună este o grijă specială a ei. Și aceasta pentru că știe că în felul acesta nu se hrănește numai trupul, ci mult mai mult sufletul, mai ales prin bucuria unificatoare, care predomină. Cât de însemnat și binefăcător ar fi pentru toți, dacă cel puțin la masa de sărbătoare, s-ar afla și bunicul, și bunica, întâlnindu-se astfel trei generații. Bucuria întâlnirii lucrează catalitic și face să dispară micile diferențe care apar la un organism viu, cum este familia.

[1] I Cor. 13, 5.

Sursa: marturieathonita.ro