Ne-am crescut unii pe alții prin anii ’90 și eram extrem de entuziaști. Din entuziasmul tinerilor sloboziți din comunism și echilibrul Arhiereilor, cu mare sprijin de la preoți și profesorii Universităților, s-a născut platoșa de tinerețe a Bisericii. Pentru mine 10 Aprilie 2008 este ziua în care am fost adoptat de către ascoriștii ieșeni. Veneam de la Piatra Neamț, de la o conferință organizată acolo pentru tineri și la ora 18.00 am intrat în Aula Magna a Universității. Tema – consemnată în jurnalul de bord – Tinerețe, curaj, mărturie cu prietenie. Pentru mine a rămas într-un fel motto-ul colaborării mele cu Iașul și în numele acestor valori – povestite atunci – nu am refuzat nici o colaborare, cât mi-a îngăduit timpul și sănătatea. Erau 12 ani de când umblam deja prin Țară și fusesem deja de câteva ori la Timișoara și Cluj Napoca, centre de mare reprezentativitate pentru cultura creștină a misiunii cu tinerii. Descopeream la Iași aceeași efervescență. Un curaj mărturisitor pe care-l aflasem și la Bacău și la Piatra Neamț, la Suceava ori Onești. Locuri ale Mitropoliei Moldovei în care călcasem deja, invitat de frații mai mici ai ASCOR – Liga Tineretului Ortodox. În seara aceea am revenit spre casă. Dimineața, foarte devreme, eram deja la Liturghie în Capela Facultății, cu studenții și studentele din vremea aceea. Mulți veneau de-acolo, din Moldova istorică și au socotit ca o bucurie a lor că m-am văzut cu o parte din colegii lor și cu părinții și prietenii lor de acasă.

În data de 9 decembrie a avut loc următoarea conferință la Iași: Viața tinerilor ancorată în societatea contemporană. Eram deja de-al lor, de-al studenților ieșeni și am socotit aceasta un mare dar al lui Dumnezeu. Am colindat, ne-am rugat, am alergat în campus la un tânăr supărat pe viață. Apoi am făcut drumul spre Sibiu în aceeași noapte. Fără nici o oboseală. Cu un sentiment uriaș de liniște și bucurie. Au urmat apoi alte și alte conferințe. Ne-am întâlnit în proiecte comune – tabere, instruiri, proiecte sociale – și am descoperit tineretul pe care nu-l vedea nimeni. Nu doar la Iași ci pretutindeni în Țară mii de tineri stau lângă Biserică, în Biserică. Fără gălăgie și fără nevoi de carieră. Cu mare drag de rugăciune și cuvânt ziditor. Când m-a întrebat odată un profesor de comunicare ce școală de comunicare am absolvit, i-am spus: ASCOR! S-a uitat uimit la mine. Credea că vorbesc despre vreo Academie. Și m-a întrebat: Asta unde este? Și i-am spus că ASCOR este la București, la Iași, la Timișoara, la Brașov și la Cluj – deocamdată. Și le-am absolvit pe toate. A făcut ochii și mai mari și după ce i-am explicat ce este ASCOR a înțeles autoironia mea. În misiunea Bisericii când te integrezi nu mai ai timp de școliri speciale, ratezi burse și oportunități dar nu ratezi oamenii. Ce m-aș fi făcut acum fără călătoriile începute cu 1996? Ce direcție ar fi luat profesiunea mea de credință? Nu pot spune. Spun doar că în contact cu tineretul Bisericii și al Țării, în licee sau universități, în penitenciare ori încurajându-i să se lase de dependențe, empatizând la boală și însoțindu-i în nunți ori evenimente ale familiilor lor sunt ceea ce sunt. După unii teologi subțiri un bufon ori o vedetă. După tineri un prieten și un camarad de război. Și cred, personal, că tinerii au perfectă dreptate.

Nu e ușor să descoperi rostul ASCOR în viața unei comunități universitare. Se pot naște enclave de aroganță și elitism dar și poduri de curaj, de empatie. Am constatat apoi cum lideri ai ASCOR din anii dintâi ajung monahi, ieromonahi ori Arhierei. Profesori de teologie și de religie, specialiști conștiincioși și mai ales tați și mame strașnici copiilor lor. ASCOR a devenit o familie dinamică, partea din Biserică mereu interogativă, care refuză să fie mobilă în locașuri și cere atenție la răspuns. Când s-au apucat de ITO – Băii Mari îi revine onoarea primei realizări și Vlădicului Justin cel Tânăr, cum îi spuneau copiii – tinerii Bisericii au identificat o normă de exigență a misiunii pastorale cu ei: nevoia de a fi împreună. De a fi arătați unii altora. Desigur că pentru mine edițiile de la Iași și Sibiu sunt visul meu împlinit. Dar am tot respectul pentru tot ce s-a realizat la Cluj, București ori Craiova.

În anul acesta, al pandemiei, cumințenia Bisericii a fost aceea de a nu-și expune tinerii. Și cred că era nevoie de o pauză în eveniment pentru a înțelege și mai bine despre ce este vorba în propunerea lor de împreună – slujire Bisericii. Am învățat între ei, pe stradă și în parc, în săli de curs ori povestind cu cafeaua în mână că le este dor mereu de dragostea Bisericii. Că trebuie mai mult, mai curajos dăruit pentru sufletul lor. Desigur pot accepta că nu e perfect modul în care sunt organizate conferințele ori prezentate. Unii teologi, atenți la caracterul canonic al lucrării tinerilor, pot propune cursuri de limbi clasice ori de cunoaștere a textului patristic, de exegeză biblică ori analiză polisemantică asupra religiosului. Infanteriștii alături de care am stat în acești ani, în timp ce scriu mă gândeam că unii din cei care citesc azi din volumul propus de ASCOR Iași abia se nășteau, am descoperit însă că mai contează și încurajarea lor în cuvinte omenești, că pentru a rezista în timp grupurile de tineri au nevoie de motivare – alta decât cea filocalică ori patericală. Exigențele universitare și spiritul libertății merită menținute în dialogul cu ei pentru a nu-i handicapa în raport cu toți ceilalți ai lor – creștini dar nu chiar ASCOR-iști, cum mi-au mărturisit pe tren unii dintre mediciniștii ieșeni azi medici implicați, buni trăitori ai Evangheliei. Pentru că prin ASCOR nu s-a căutat construirea unei rezervații mistice ori a unui gheto cultural. Pentru că a sta în ascultare de Mitropolit – și trebuie să remarc comportamentul exemplar al tinerilor studenți din acest punct de vedere – a te coordona cu preoțimea noastră – care nu excelează în munca în echipă – a propune conferințe și acțiuni care înnobilează o comunitate nu-i de ici de colo. Datorez Iașului o serie de prietenii. Dincolo de aceea cu Sfânta Paraschiva, prietenia mea cea mai veche. Prin acțiunile în care m-au implicat recunosc că au dat sens zbaterii mele. Pentru prietenia cu ei mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare Liturghie și încerc să nu-i dezamăgesc. Sunt școală grea tinerii. Prin ei am descoperit că a fi lângă ei înseamnă a te forma mereu în comunicare, să crești în cultura informației (ba chiar informatică) și aceasta fără să trădezi dimensiunea ascetică ori mistică a vieții tale de creștin ortodox.

Sigur că vârful colaborării cu ASCOR Iași – și descoperirea excepționalei echipe de profesioniști de la Doxologia, cărora le-am rămas coleg de echipă de atunci, mai ales – a fost ITO 2017 și conferința publică, moderată de prietenul de acum Daniel Buzdugan – Tânărul în căutare Libertății. Mareea de bucurie din ochii lor, răspunsul la provocarea de a fi forța Bisericii, hotărârea de a schimba ceva în viețile lor pentru a crește credibilitatea mărturiei lor în lume a făcut din Întâlnire o excelentă coagulare de sens misionar-pastoral. Și o mărturie a maturității lor dinaintea Bisericii, a Ortodoxiei. Prietenii mei catolici, protestanți ori neoprotestanți au devenit prieteni tinerilor noștri, văzându-le bunul simț și cultura jovială a mărturisirii. Bucurii de oameni. În anul următor, 2018, la ITO de la Sibiu i-am redescoperit aceeași și totuși alții. Crescuți. Curajoși. Critici și iertători deopotrivă. Ei. Camarazii noștri de misiune. Oamenii care în viitorii 30 ori 40 de ani sunt osatura rezistenței la toate mușcăturile de haștag ale lumii în care trăim.

ASCOR Iași la 30 de ani înseamnă întreaga mea generație de studenți creștini crescuți de Biserică prin ASCOR. Conferințe, Liturghii, pelerinaje, ajutor pentru nevoiași, căutarea oamenilor, prăznuirea sărbătorilor cu cei singuri, cărți, reviste, emisiuni, mărturii... Mult nu prea mai era de făcut, veți zice. Iar eu cred că cel mai important lucru dăruit de ASCOR Bisericii este ajutorul acordat să redescopere tinerii marii Duhovnici, Spovedania și Euharistia ca noduri ontologice ale trăirii lui Hristos. Lor, tinerilor, le revine meritul de a redescoperi unei lumi bisericești cuminți și lâncezite între zidurile locașurilor, că este nevoie de mărturie, de muncă, de proiecte sociale. Și n-au stat deoparte. Ci și-au suflecat mânecile și au lucrat cot la cot cu structurile Bisericii. Mulți fac acum parte din ele. Sunt sufletul lor. Socotesc ASCOR una dintre cele mai importante Academii de pastorație, misiune și lucrare liturgic-socială pe care Biserica a primit-o în dar de la Dumnezeu. Cea mai vie și incoruptibilă de plictis pastoral vertebră a intervenției pastorale. Desigur nedesăvârșită. Dar făcătoare de comunitate, crescătoare de comunitate.

Parola de lucru a ASCOR din ultimii ani a devenit salutul liturgic: Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi! Cred că e momentul, la 30 de ani de activitate, să recunoaștem că în foarte multe momente delicate prin care a trecut misionar Biserica – apărarea orei de religie, Colectiv, Referendum și acum la Pandemie – ASCOR au fost parte integrantă și funcțională a răspunsului  Ortodoxiei la îndoielile societății civile. În analizele pe care le propun publicului toate structurile de înjurare a Bisericii sunt rușinate de cumințenia netimorată a tinerilor ASCOR. La Iași corabia ASCOR plutește mereu, cu eleganță și îmbujorat precum catapeteasma de la Sfinții Trei ierarhi, pe deasupra valurilor oceanului de ură. Încurajați de Părintele Mitropolit, ajutați de foștii ascoriști – azi arhimandriți și preoți de nădejde – coordonați cu sensibilitate de ascoristele de acum câțiva ani, specializate în formări și coordonarea de programe cu tinerii. O familie. O familie din marea Familie care este Biserica Ortodoxă Română. Ei știu că fără Hristos în mijlocul lor nimic nu este posibil. Și că tot, dar absolut tot ce realizează – și slavă Domnului realizează mult – se cuvine dăruit lui Hristos. I-am privit, ultima dată, în Biserica Sfântul Mucenic Iulian din Tars din campusul universitar Tudor Vladimirescu. Dedicați, rugători, atenți, cuminți și lucizi. Forța cuminte a Bisericii. Prieteni între ei și prieteni cu Hristos.

Ce mai este un ascorist când nu mai este ascorist, când i se gată studenția? Așa mă întrebam acum câțiva ani, nu fără îngrijorare. Acum știu. Este mână întinsă la nevoie, curajos mărturisitor și niciodată mulțumit cu ceea ce întreprinde în misiunea Bisericii. Și lucrează excelent în echipă. Pentru că aceasta este ASCOR: echipa lui Iisus Hristos în mijlocul Universităților românești. Îi îndemn pe studenții creștini să se țină fără ură, fără judecare a aproapelui și fără ifose. Să se țină în echipă, de parte lui Hristos. care astfel, mereu, este în mijlocul nostru.

Părintele Constantin Necula, fost ascorist, încă la școală...