Se cuvine credincioșilor să iubească arătarea Domnului, cugetând la venirea lui Hristos, așteptându-L neobosit, dorindu-L din toată inima și pregătindu-se să-L întâmpine cu sârguință. Fără așteptare nu există nădejde. Fără nădejde nu există mântuire, „că prin nădejde ne-am mântuit”, spune Sfântul Pavel (Romani 8, 24). Și fără mântuire nu există creștinism.

Creștinii știu că Hristos a lucrat răscumpărarea lumii, prin Sângele Său și prin moartea Sa. Mai mult, ei știu, mai bine decât necredincioșii, că legea păcatului trăiește în mădularele lor. Creștinul are o viziune limpede a păcatului, pentru că simțirea sa lăuntrică nu este încețoșată de poftele patimilor, nici de trândăvirea conștiinței.

Prin urmare, este cu totul firesc pentru creștin să aștepte venirea lui Hristos, „Care va schimba trupul smereniei noastre în chipul trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21), și îl va curăța de toată întinăciunea, de toată răzvrătirea păcatului, de toată ispita.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 140)