Vine Moş Nicolae! E ajunul Sfântului Nicolae. Afară ninge cu semne mari de întrebare. Oare Moşul ştie că am fost cuminţi? Câte nuieluşe de alun voi primi? Moşul ştie că-mi plac jeleurile? Întrebări, întrebări într-o ninsoare de fulgi mari… Şi aşa… începe iarna pentru puzderii de copii, care de care mai mofturoşi, nemulţumiţi sau obrăznicuţi. Eii… dar în ajunul lui Moş Nicolae, aceşti spiriduşi sunt cei mai cuminţi şi ordonaţi, politicoşi şi harnici copii din lume.

Şi eu am fost ca ei, să nu râdeţi… Mă căptuşeam în aşternutul moale cu miros de levănţică şi de iarnă, şi după ce îmi pregăteam toţi papucii din casă, de la ciupicaşi, botoşei, sandale, până la bocanci şi cizmuliţe, mă prefăceam că dorm, că doar îl voi prinde pe Moş Nicolae în flagrant. Aveam de gând să-i spun să-mi pună porţie dublă de dulciuri fiindcă le-am curăţat şi îngrijit pe toate. Dar acest lucru nu s-a întâmplat… Dimineaţa mă trezeam nerăbdătoare şi buimăcită încă de somnul ajunului, alergam pe hol, unde stăteau încolonați ca într-un regiment, papucii mei coloraţi. Căutam avid în fiecare papucel şi scoteam o portocală, o bomboană, câteva nuci, ciocolăţele mici şi... iar o bomboană, iar o portocală… Când ajungeam la ultima ghetuţă, răsuflam uşurată. Am fost cuminte! Am fost cuminte! Iar mama mă lua în braţe şi-mi săruta şuviţele rebele şi pumnişorii albi, de emoţie, încleştaţi ca două coji de nucă. Pe măsuţa din bucătărie era deja aşternută faţa de masă roşie, cu broderii de clopoţel. Tradiţionalul paneraş cu mere şi nuci domnea somptuos, iar la mijloc, pe tava de sărbătoare, se înălţau fursecurile de post ale lui moşu’, pudrate ca nişte galbene vâsle ale veseliei. Aveam ochii plini de lacrimi de bucurie; ţopăiam ca un spiriduş, iar din când în când desenam pe geamul aburit o căsuţă cu un cârlionţ de fum, apoi sania lui Moş Crăciun.

Sărbătoarea Sfântului Nicolae… am învăţat-o de la bunica, cu alfabetele credinţei şi solemnităţii acestei sărbători. Bunica mi-a povestit că el a devenit cunoscut datorită dragostei pentru oameni şi, în special, pentru copii. El a provenit dintr-o familie foarte bogată, iar la moartea părinţilor a moştenit întreaga avere pe care a împărţit-o oamenilor săraci. Cea mai cunoscută faptă de milostenie pe care a săvârşit-o este legată de povestea a trei surori care făceau parte dintr-o familie săracă, pe care tatăl vroia să le vândă ca sclave pentru a strânge bani. Înduioşat de povestea lor, într-o noapte, Sfântul Nicolae a aruncat în camera fetei celei mari o pungă cu galbeni. Cu o astfel de zestre, fata a reuşit să se căsătorească, iar în urmatorii doi în aceeaşi perioadă, la fel s-a întâmplat şi în cazul celorlalte două surori, astfel reuşind să îşi întemeieze fiecare câte o familie.

Îmi amintesc cu emoţie cum mă copleşeau potopul mirosurilor divine de vanilie şi scorţişoară ale aluatului pus la dospit pe firida sobei. În tindă, miros suav de busuioc şi de tămâie, miros de sărbătoare. În ziua ajunului, bunica pregătea aluatul frământat mărunt şi repede, umplut cu belşug de nuci şi mac. În spatele sobei, pe cuptorul proaspăt spoit cu var, mă tupilam şi-mi lingeam degetele muiate în compoziția de nucă. Adormeam pe o saltea cu paie, sub un ogheal curat, odată cu găinile, la căderea zgribulită a serii. În braţele mele torcea un ghem stufos de blană cenuşie, Miţi, pisica copilăriei mele. Pe margine, erau pregătite ghetuţele ude de zăpadă, fără şireturi. În cumpăna nopţii mă trezeam şi-mi exploram ghetuţele. Umpleam buzunarele pijamalelor cu nuci şi bomboane, şi adormeam fericită până dimineaţă sub aroma stafidelor coapte. Dimineaţă, oricât de devreme credeam ca mă trezesc, tot bunica era prima. Era sărbătoarea Sfântului Nicolae, iar buna aşeza pe un ştergar alb, ţesut, cozonacii puhavi arămii, de post, cu miez pufos, pe care negrul mărunţit al nucilor amestecate cu cacao, imagina desene dulci, spiralate. Buna aprindea candela, se închina, se îmbrăca frumos şi mergea la biserică.

Era sărbătoare. Moş Nicolae bătea în geam dându-mi bineţe şi întinzându-mi o felie de cozonac proaspăt. Lângă ghetuţe găseam misterioasele bomboane cu mentă, nerecuperate de cu seară, şi năzdrăvanele mandarine şi portocale într-o beteală de frunze, parcă proaspăt culese.

Sărbătoarea Sfântului Nicolae e o sărbătoare simplă şi smerită… ca şi firea lui. Nu se măsoară în puzderii de cadouri, în jucării sofisticate, sau alte lucruri costisitoare. Ajunge un gest, o mângâiere, e suficient să te gândeşti la el, să-ţi pui o dorinţă, să te închini la icoană. Când nu-l vezi, coboară din pecetea lemnului sfinţit, te înveseleşte, şi-ţi veghează somnul; te leagănă şi-ţi încearcă cu blândeţe fierbinţeala frunţii. E mai viu şi mai real decât orice moş aterizat pe hornul casei. Important e să crezi în el şi să-i vorbeşti ca şi cum ţi-ar sta în faţă.

De ziua Sfântului Nicolae încep cu adevărat sărbătorile de iarnă, încep cu o îmbrăţişare, un surâs şi un strigăt spontan de bucurie. Ştiu de la bunici că acest Sfânt nu se vede, nu se arată. Lucrează în ascuns, sub mantia protectoare a nopţii. Cu părul lui rărit şi barba albită ne priveşte surâzător din icoană. El e protectorul casei şi al pruncilor; e paznicul nevăzut a tot ce este adevărat, frumos şi inocent. Chipul lui senin şi fără patimă luminează o lume întreagă – copii şi bătrâni deopotrivă.

Acum, la vârsta adolescenţei, îmi pregătesc nostalgic ghetuţele pentru această seară minunată. Voi crede mereu că Moş Nicolae vine în fiecare an, cu aromele primelor portocale ale copilăriei mele, pe furiş, tăcut şi blând ca primul fulg de zăpadă. Îmi doresc să nu vă pierdeţi niciodată bucuria cu care primiţi sărbătorile de iarnă. Nu vârsta contează. E limpede că, fără candoarea sufletului de copil, nu poţi discuta cu moşul.

Sunt un adolescent-copil care aşteaptă cu sufletul la gură venirea spectaculoasă a Sfântului Nicolae şi a lui Moş Crăciun. Nopţi magice pline de emoţie şi bucurie. Cea mai frumoasă jucărie pe care mi-a adus-o Moş Nicolae a fost copilăria. Aveam două luni şi am simţit-o, am strâns-o în braţe şi de atunci nu i-am mai dat drumul; veghez ale inimii ei bătăi.

Şi pentru că am multe ghetuţe, te rog, Moşule să-mi pui în fiecare un fulg de sănătate, un fulg de fericire, şi dacă a mai rămas ceva în sacul tău, un fulguleţ mai dulce, amărui de mentă…

Sandu Lavinia – Premiul I la concursul Scrii ce ştii, organizat de ATOR şi ASCOR Iaşi, 27 noiembrie - 4 decembrie 2015