Să dăm față în față cu propria conștiință poate fi extrem de dureros. Și cel mai adesea nu suntem tocmai pregătiți să o privim. Să rămânem și să îi vedem „boala” și „bubele”, în toate formele lor, și să lucrăm la vindecare. Tocmai de aceea, fie negăm și ne mințim pe noi înșine, în primă instanță, fie ne răzvrătim și dăm vina pe oricine ne iubește, în principiu pentru că... ne-a adus mai aproape de această conștiință. Ca un copil care fie nu recunoaște că a spart el vaza, fie dă vina pe fratele său. Doar că... vaza e spartă, și acesta este faptul care contează.

Și Slavă Domnului că mai crapă și vasul conștiinței noastre din când în când, astfel încât să poată pătrunde înăuntru Lumina. Căci vine și vremea în care să acceptăm cele văzute în noi și să le putem pune pe toate cele văzute la picioarele Domnului, ca să ne curățească de răni. Vine chiar și vremea când ajungem să le mulțumim celor care ne-au iubit într-un mod care ne-a durut pe moment, căci ei ne-au ajutat să scoatem „puroiul”.

Când devenim mai sănătoși, când durerea nu mai e atât de vie, rămâne recunoștința. Și un spațiu mai mare al inimii, pentru a ne primi și a-i primi pe cei trimiși de Domnul în viața noastră. Doamne, dă-ne curaj să mergem tot înainte pe calea vindecării noastre.