Problema este că femeile, spre deosebire de bărbaţi, sunt mult mai flexibile, se pot obişnui şi adapta la schimbarea condiţiilor de viaţă. Ceea ce pe femeie o „îndoaie” şi o schimbă, pe bărbat îl poate frânge. Şi această calitate a fost pusă în ea tot de Dumnezeu.

În primul rând, în toate secolele şi epocile femeile au depins de bărbaţi, pentru ele a fost pur şi simplu ceva indispensabil să se schimbe şi să se adapteze la voia capilor lor.

În al doilea rând, viaţa bărbatului a fost întotdeauna supusă unor mari riscuri. El îşi apăra soţia, familia, adeseori cu preţul vieţii, se lupta cu fiarele sălbatice la vânătoare, mergea la război, şi femeile rămâneau foarte frecvent văduve. După al II-lea Război Mondial, când de pe front s-au întors mai puţin de jumătate din bărbaţi, tocmai femeile au fost nevoite să-şi pună pe picioare familiile și să refacă țara devastată.

Așa a fost dintotdeauna: dacă femeia ar fi fost mai puţin flexibilă şi rezistentă, pur şi simplu nu ar fi supravieţuit între bărbaţi. Iată o situatie obişnuită: când barbatul îşi pierde locul de muncă, el se apucă de băut, cade în depresie. În aceeaşi situaţie, femeia îşi găseşte un nou loc de muncă, lucrează la două servicii, dar rareori se prăbuşeşte psihic. Femeia este mamă, ea se gândeşte la copii, la familie, trăieşte şi supravieţuieşte pentru ei, depăşind toate greutăţile.

De aceea, femeia e mai capabilă de adaptare, ea este gata să se obişnuiască cu noile condiţii, nu să le „frângă”, să le schimbe cu orice preţ. În consecinţă, nu poţi să schimbi femeia decât schimbând împrejurările şi schimbându-te tu însuți. Femeia nu este cuceritor, ea nu face decât să aranjeze, să organizeze, să cultive ceea ce bărbaţii au cucerit.

(Pr. Pavel Gumerov, El și ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 22-23)