Cauzele sunt multiple. În primul rând, bărbaţii sunt mai mândri, iar credinţa ortodoxă este întemeiată pe smerenie şi pocăinţă. Însăşi pocăinţa se numeşte pe greceşte „metanoia”, adică schimbare – şi, după cum se ştie, bărbaţilor le este foarte greu să se schimbe. Preoţii ştiu cât de des se deosebeşte spovedania bărbătească de cea femeiască. Bărbaţii sunt foarte reticenţi în a-şi recunoaşte greşelile; femeile, dimpotrivă, adeseori se căiesc cu lacrimi în ochi.

Omului mândru îi este foarte greu să lucreze în Biserică. În Biserică totul se ţine pe ascultare şi pe smerenie. Enoriaşii ascultă de preot, preotul – de paroh, parohul – de protopop, protopopul – de episcop, episcopul – de patriarh. Totul este foarte ierarhizat. Parohii ştiu cât este de complicat să lucrezi cu bărbaţii, ei au în orice privinţă părerea proprie.

A doua cauză constă în structura sufletească a femeii. Cel mai frecvent, aceasta este călăuzită de sentimente, iar credinţa este un sentiment. Ea nu poate fi explicată raţional. Nu poate fi explicat în mod raţional de ce Dumnezeu este Treime sau cum S-a născut Hristos din Fecioară. În lucrurile acestea putem doar crede.

Argumentele logice merg doar până la un punct, dincolo de ele începe credinţa. Bărbaţii se străduiesc să explice totul logic, ca pe o teoremă, să „pună fiecare lucru pe raftul lui”. Credinţa înseamnă încredere. Încredere în Dumnezeu, încredere că Dumnezeu nu ne va înşela şi nu ne va părăsi vreodată. Aşa cum ne încredem în părinţi în copilărie. Tatăl îl aruncă în sus pe copil, pe urmă îl prinde, şi copilul ştie că tata o să-l prindă neapărat, are încredere în el. Aşa trebuie să ne încredem şi noi în Dumnezeu: ca în Tatăl nostru Ceresc.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 37-38)