Fericitul părinte Iacov s-a născut în anul 1920, pe 5 noiembrie în satul Libisi din Asia Mică. Părinții săi, Stavros ,i Teodora, fiind creștini evlavioși, l-au educat pe calea lui Dumnezeu. În anul 1922 s-a făcut schimbul de populație dintre Grecia și Turcia, iar familia și rudele sale fiind nevoite să plece în Grecia, au fost trasferați în satul Farakla din Evia, unde părintele a viețuit până la intrarea sa în monahism. Părintele a arătat încă din frageda pruncie înclinație către cele sfinte, dorea să imite ceea ce făceau preoții la sfintele slujbe, îngrijea bisericuțele din împrejurimi și se ruga fierbinte sfinților. Cunoscuții săi văzând modul său de viețuire, îi spuneau călugărul. Darul vindecărilor l-a dobândit încă de mic. La 9 ani, micul Iacov a devenit treptat scăparea locuitorilor simpli și săraci - mai mult a refugiaților, cărora le citea rugăciuni și exorcisme. Așadar, au început să-l cheme ori de câte ori se întâmpla ceva rău.

Între anii 1947-1949 și-a satisfăcut stagiul militar. Întors acasă, a preluat responsabilitățile familiale, deoarece părinții săi se mutaseră deja la Domnul. În anul 1951, după ce și-a căsătorit sora, a intrat în mănăstirea Cuviosului David din Evia, unde Sfântul însuși l-a întâmpinat. Mănăstirea se afla într-o stare deplorabilă, în care viețuiau trei monahi. Aceștia și locuitorii din zonă au făcut tot ce le stătea în putință pentru a-l alunga, chiar l-au amenințat și cu moartea, însă fără succes. Părintele Iacov era hotarât să rămână în mănăstire indiferent de ce i se va întâmpla, fiind încredințat în pronia divină.                            

În anul 1952, în luna noiembrie a fost tuns în monahism, iar în luna următoare a fost hirotonit ieromonah. Postul aspru, multa muncă, slujba îndelungată și privegherea de fiecare zi, l-au adus într-o stare de mare slăbiciune trupească, însă nu dorea să-și micșoreze nevoința sub nicio formă. Pe deaspra mai veneau și demonii care-l băteau cumplit, provocându-i și aceștia grele suferințe trupești.

După anul 1970, emanația duhovnicească a părintelui era direct proporțională cu suferințele sale. Plin de dureri nesfârșite, însă și emanația duhovnicească era inepuizabilă. Devenise un înger în trup, iar pe chipul său strălucea necontenit nespusa bucurie a Învierii. El însuși spunea: „inima mea este o grădină a raiului”.

În anul 1975 a devenit egumen. Tot în același an Mântuitorul nostru l-a învrednicit de a vedea și de a atinge Sângele cel Prea Sfânt al Său, la Sfânta Proscomidie. Pentru chipul îmbunătațit al vieții sale, veneau oameni din toată Evia și din Atena la stareț, pentru a-l vedea, a-l asculta și a se mărturisi, cu toate că părintele Iacov era un om foarte simplu. Absolvise numai ciclu primar.

Cu trecerea anilor, puterile sale fizice se diminuau din ce în ce mai mult, încât după anul 1987 putea să moară în orice moment. Suferea de multiple boli de inimă, tormboze, și altele, dar marea sa iubire față de oameni, nu-l lăsa să se gândească deloc la problemele sale personale, ci spovedea și povățuia neîncetat. În ultimul an al vieții, trupul său devenise o ruină, era numai piele și os. Numai fața lui a rămas curată, luminată, dând impresia că este imaterială și răspândea în jurul său o pace dumnezeiască.

Pe 21 noiembrie 1991, de ziua prăznuirii intrării Maicii Domnului în Biserică, după ce a spovedit un fiu duhovnicesc, părintele Iacov, s-a mutat la locașurile cele cerești.

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/staretul_iacov_talikis.ro.aspx