Stareța s-a născut în 1921 din părinţi evlavioşi, în satul Hatzileri, în partea vestică a Asiei Mici, în regiunea vechii Eolide. La botez a primit numele de Maria. Odată cu strămutarea din Asia Mică a populaţiei greceşti, pe când Maria avea doar şase luni, familia ei a fost nevoită să părăsească pământul părintesc şi să se stabilească în cartierul de refugiaţi din Nea Ionia, Volos.

Anii grei ai copilăriei și tinereții

Anii veseli ai copilăriei au ţinut foarte puţin. În Lunea Săptămânii întâi a Postului Mare a anului 1929, evlaviosul ei tată s-a mutat la Domnul, având o moarte cuvioasă. Şi exact la un an, 1930, în aceeaşi zi, a adormit în Domnul şi mama sa, Anastasia. Astfel, micuţa Maria împreună cu fratele ei mai mic, Gheorgakis, au rămas cu singuri.

Însă Maria nu era dintre cei care îşi pierd lesne nădejdea. A început să muncească, mai întâi la o fabrică de alimente unde, cu mânuţele ei cele mici, spărgea nuci pentru a câştiga puţină pâine. Astfel, vieţuind în multe lipsuri, fetiţa orfană a reuşit să-l crească pe frăţiorul ei mai mic. Pe când lucrurile păreau a se fi liniştit puţin, a izbucnit al Doilea Război Mondial şi, odată cu el, au venit şi anii cei grei ai ocupaţiei germane.

Odată cu trecerea timpului, situaţia grea pricinuită de sărăcie se înrăutăţea continuu. Maria se ruşina să ceară ajutor pentru a face faţă obligaţiilor şi, astfel, în jurul anului 1935, cei doi frăţiori au fost nevoiţi să se despartă, cu nădejdea că cel puţin unul dintre ei va supravieţui. Micul Gheorgakis a plecat la Tesalonic, iar Maria a rămas în Volos – cu desăvârşire singură şi cufundată în întristare din pricina despărţirii lor.

Anii celui de-al Doilea Război Mondial, cu ocupaţia germană, au fost foarte grei. Se murea de foame. În acele clipe grele, Dumnezeu o mângâia cu cercetările harului Său.

O persoană duhovnicească foarte importantă, care a ocrotit-o ca o mamă si a avut un loc deosebit în viața ei a fost Victoria Moraitu (1887-1984), cuvioasa mamă a Stareţului Efrem Filotheitul (din Arizona), cu care Maria avea acelaşi duhovnic – părintele Efrem, provenit din obştea Stareţului Iosif Isihastul. Aceste două suflete sfinţite se rugau împreună în bucătărie, toată noaptea petrecându-o stând în genunchi sau făcând metanii şi vărsând şiroaie de lacrimi.

Povățuirea Starețului Iosif Isihastul

Încă de pe când vieţuia în lume, Maria întreţinea o corespondenţă duhovnicească cu Stareţul Iosif Isihastul. Acesta i-a prorocit că se va călugări şi va umbla mult căutând locul potrivit (pe care i l-a descris), până se va întoarce în Volos.

Când părintele Efrem din Volos a fost nevoit să se întoarcă în Sfântul Munte, Maria, alături de alte cinci surori duhovniceşti, care trăiau şi ele ca monahiile în lume, au rămas orfane. Mulţi duhovnici au vrut să le ia sub povăţuirea lor, dar ele nu simţeau odihnă nicăieri, deoarece dobândiseră cugetarea Stareţului Iosif. Pentru aceasta au şi scris Stareţului Iosif Isihastul, ca să le primească el sub povăţuirea sa. Atunci Stareţul s-a rugat şi le-a răspuns: „Dacă veţi face ascultare, vă voi lua sub îndrumarea mea. Dacă nu veţi face, vă voi lăsa”. Iar ele au răspuns: „Gheronda, vom face ascultare în tot ce veţi spune”.

De îndată ce a primit răspunsul lor, Stareţul s-a rugat din nou, după care le-a trimis o scrisoare în care le scria să facă ascultare de Maria, viitoarea egumenă Macrina de mai târziu, pe care nu o văzuse niciodată. Tinerele fete i-au răspuns: „Să fie binecuvântat!”. Stareţul s-a bucurat mult de ascultarea lor. Le iubea foarte mult, pentru că vedea cu ochii săi duhovniceşti câtă dragoste aveau pentru Mirele Hristos.

Stareţul Iosif şi-a asumat povăţuirea micii frăţii până la adormirea sa din 1959, pe care a încredinţat-o apoi ucenicului său, Efrem Filotheitul. Aşa au început surorile să trăiască în ascultare, în priveghere şi lucrând Rugăciunea lui Iisus. Tinerele îi scriau Stareţului mărturisirile lor, iar el le răspundea prin foarte multe epistole, pe care le păstrau ca pe o bogăţie nepreţuită. Stareţul a fost pentru aceste suflete curate un părinte niptic neînşelat şi un povăţuitor înzestrat cu darul discernământului şi al străvederii.

Ctitorirea Mănăstirii „Portaria”

În anul 1954 s-a împlinit prorocia Stareţului, surorile găsind în satul Portaria – Pilion un loc potrivit pentru a ridica mănăstirea mult dorită. După trei ani, în urma descoperirii Stareţului Iosif, obştea a ales-o pe Maria ca întâi-stătătoare a lor. În 1963 s-a sfârşit construcţia noii mănăstiri, iar Maria a primit schima mare, luând numele Cuvioasei Macrina, sora Sfântului Vasilie cel Mare. Naşă de călugărie i-a fost Maica Theofana, mama după trup a Părintelui Efrem Filotheitul. Tunderea s-a săvârşit la slujba Pavecerniţei. Atunci Stareţa a văzut ca şi cum ar fi răsărit soarele în altar şi le luminează pe toate, de parcă ar fi fost ziuă. Timp de patruzeci de zile bucuria şi lumina n-au părăsit-o, iar lacrimile îi curgeau fără încetare. În primele zile de după tundere, de îndată ce privea icoana Judecăţii de Apoi aflată la intrarea în chilie, era răpită în duh, simţindu-se de parcă ar fi ars în flăcări. Multe zile nu a vrut să pună nimic în gură, ca să nu piardă gustul minunat pe care îl simţea.

Mănăstirea „Portaria” s-a remarcat prin viaţa duhovnicească şi prin miile de credincioşi, nu numai din acea regiune, ci şi din toată Grecia, care găseau scăpare lângă neuitata stareţă Macrina şi se foloseau duhovniceşte.

Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi cre­dinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.

De la această binecuvântată obşte au fost trimise monahii pentru a popula Mănăstirile Cinstitului Înaintemergător din Seres şi a Arhanghelului Mihail din Thasos. Iar din aceste mănăstiri au fost trimise mai apoi monahii ca aluat în America de Nord şi în Canada, pentru a sădi şi acolo idealul monahal ortodox.

Lucrarea Stareței Macrina

Multe virtuţi o împodobeau pe Stareţa Macrina, izvorâte din trăirea ei în Hristos şi din nevoinţele ei. Era, mai cu seamă, milostivă şi iubitoare de străini, obişnuind să zică: „Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îţi dă o sută. Dacă vom avea această credinţă, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea ne ajută şi ne întăreşte harul Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarea”.

Stareţa Macrina avea şi darul rugăciunii, pe care îl dobândise încă din copilărie. Isihastă încercată, Stareţa Macrina se ruga pentru întreaga lume şi, mai cu seamă, pentru cei pe care-i cunoscuse cât trăise în lume. Se ruga şi pentru sufletele celor mutaţi de la noi nespovediţi şi neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Nu mai puţin o preocupa însă mântuirea monahiilor sale. Cerea mereu să îi dea Domnul cuvânt viu, din experienţă, nu din cărţi, ca să străpungă inimile celor care o ascultau. Zi şi noapte o ruga pe Maica Domnului pentru toate sufletele pe care le avea în grijă.

Lucrarea Stareţei Macrina, precum lumina ce nu poate fi ţinută sub obroc, s-a răspândit cu timpul în afara mănăstirii din Volos. Ucenicele sale au ajuns, la rândul lor, stareţe la alte mănăstiri. Din Grecia, dar şi în Statele Unite ale Americii şi Canada, cu binecuvântarea şi sub povățuirea Stareţului Efrem Filotheitul, Cuvioasa Stareţă nu numai că a hrănit cu predania isihastă o mulţime de monahii, ci a contribuit şi personal, prin vizite şi sfaturi, la sporirea duhovnicească a nou-întemeiatelor mănăstiri.

Trecerea la Domnul

În 1987, Stareţa Macrina s-a îmbolnăvit de cancer la colon. A trebuit să se opereze la Londra. În noaptea de după operaţie, Stareţa a fost vizitată de nişte doctori în halate albe, negricioşi la faţă, care vorbeau în arabă şi au ajutat-o, cu nişte pansamente albe, să-şi scoată saliva din gură. Dimineaţa, Stareţa a vrut să le mulţumească şi le-a cerut celor din spital să-i cheme pe cei doi, însă descrierea făcută nu se potrivea cu trăsătu­rile nici unuia dintre medicii care lucrau acolo. Atunci şi-au dat cu toţii seama că a fost o minune a Sfinţilor Fără de Arginţi Chir şi Ioan, a căror prăznuire era în acea zi.

La şapte ani de la operaţie, căpătând înştiinţare de sus, Cuvioasa Macrina le-a vestit maicilor că i „s-a sfârşit untdelemnul candelei vieţii”. O veche dorinţă era să se închine la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, care se păstrează în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatoped. Chiar în acea perioadă, Părinţii vatopedini scoseseră Brâul la închinare prin întreaga Grecie. Aşa a ajuns şi la mănăstirea din Volos, unde i s-a făcut cuvenita primire iar Stareţa, în ciuda neputinţei trupeşti, plină de evlavie şi zdrobire de inimă, i s-a închinat şi a spus: „Acum, după ce a venit Cinstitul Brâu, voi pleca”.

Cincisprezece zile mai târziu, în Duminica Sfinţilor Părinţi, pe 4 iunie 1995, după ce şi-a luat rămas-bun de la obşte, Cuvioasa Macrina s-a mutat în Cerurile pe care le cunoscuse încă din viaţa aceasta, pentru a cânta în veşnicie Domnului ei Cel mult iubit.