A birui păcatul care sălășluiește în noi sau patimile ”active„ este știința științelor. Dai dovadă de o mare înțelepciune, de pildă, atunci când nu te superi de nimic și de nimeni, atunci când nu gândești niciodată rău de cineva, chiar dacă ți-a făcut un rău, ci cauți mai degrabă să-l dezvinovățești pe acela prin toate mijloacele.

Înțelepciunea este să disprețuiești câștigul, să nu te arăți lingușitor față de nimeni, ci să spui oricui, fără teamă adevărul în față, înțelepciunea este să nu te lași dus de frumusețea chipului, și să respecți în fiecare om, urât sau frumos, chipul lui Dumnezeu, același la toți. Înțelepciunea este să îți iubești vrăjmașii, să nu le porți răzbunare nici cu cuvântul, nici cu gândul, nici cu fapta; înțelepciune este să nu aduni bogății pentru sine, ci să dai milostenie săracilor, pentru a-ți agonisi comoară nesecată în ceruri. 

Vai nouă, am învățat aproape toate științele, dar n-am învățat știința de a ne feri de păcat, arătându-ne, de cele mai multe ori, cu desăvârșire neștiutori în această știință morală. Rezultă de aici că adevărații înțelepți, adevărații dascăli au fost sfinții, adevărații uncenici ai Adevăratului Învățător - Hristos, noi toți, cei care ne socotim învățați, fiind niște ignoranți și cu cât suntem mai savanți, cu atât devenim mai neștiutori, fiindcă nu cunoaștem și nu facem singurul lucru care se cuvine făcut, ci lucrăm doar pentru iubirea de sine, de slavă, de câștiguri și de defăimări lumești. 

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 353)