- Care este sursa nefericirii românului? Oamenii care vin la dvs. vin să-şi exprime nefericirea. Care sunt motivele nefericirii lor?

- Cauza nefericirii lor e îndepărtarea de Dumnezeu. Şi un om îndepărtat de Dumnezeu este ca un sălbatic. Te întrebi: de ce este aşa de nemernic omul zilelor noastre? Avem aici, în mănăstire, vreo trei familii care nu aveau nicio condiţie să trăiască şi totul din cauza băuturii. Dacă stai de vorbă cu omul, de unde vine el şi unde merge, vezi că sunt ca nişte orbi care nu mai văd păcatele, nu mai văd nimic bun pe lumea asta. Depărtarea de Dumnezeu a dus la toată răutatea din lume.

- E vorba de o criză de ideal, practic… Nu criza bucăţii de pâine contează în România noastră, ci criza de ideal.

- Da, e o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine şi spre ce merge. Dacă ai merge prin pădure, fără să ai o cărare, fără să vezi stele călăuzitoare, fără să vezi o luminiţă dacă e noapte, nu ai fi disperat? Nu te-ar apuca frica de orice zgomot, de tot ce nu cunoşti şi nu ştii? Îţi trebuie o credinţă mare şi un soi de nebunie ca să sfidezi toate neajunsurile şi stricăciunea lumii de azi şi să le depăşeşti. Oamenii, care încă mai au o scânteie de credinţă în Dumnezeu vin aici şi lasă un pomelnic din puţinul lor, nădăjduind ca astfel să dobândească ajutorul lui Dumnezeu. Raiul se cumpără cu credinţă multă şi nu cu saci de bani.

Acum e vorba de o decadenţă mondială

- Nu credeţi că această criză e întreţinută?

- Ba da! Cum există o criză biologică la om, la individ, aşa există o cecitate în cadrul neamului nostru. Vedeţi dumneavoastră? Omul pare să fie inclus într-un plan diabolic, e vorba de adoraţia aceasta pentru plăcerile duse la extrem. Se cultivă peste tot, e o boală generală, e prezentă pe toate continentele.

- Istoria se repetă. Excesul acesta de plăcere a dus la căderea societăţii greceşti antice, a celei romane. După decadenţa societăţilor a urmat neantul istoric. Se află omenirea de acum în faţa neantului?

- La societăţile greacă sau romană decadenţa se petrecea limitat, în interiorul imperiului respectiv, restul omenirii trăia după nişte reguli. Acum e vorba, însă, de o decadenţă mondială. Forţa unui imperiu a existat atâta timp cât a fost animat de o forţă morală interioară, cât s-a supus regulilor şi legilor. Atunci când poftele şi plăcerile au luat locul respectului şi rostului interior, credinţei şi forţei familiei, imperiile s-au destrămat şi au fost călcate în picioare de barbari. Imperiul Bizantin e alt caz de destrămare datorat exceselor… Şi Imperiul Austro-Ungar, ca să mă refer la unul mai apropiat geografic şi în timp. Toate s-au dus din scăderea credinţei şi decăderea moralei. În Imperiul Roman, cel care a dus cultură şi civilizaţie în toată Europa, la început omul era considerat etalon al universului, omul era respectat, indiferent dacă era învingător sau învins într-un război. Conta condiţia de om. După ce imperiul s-a întins nemăsurat, după ce au început abuzurile şi la Roma au ajuns averi peste averi din teritoriile ocupate, desfrâul a pus stăpânire pe clasa conducătoare care a încălcat prima orice morală, orice lege, orice regulă. Şi dacă clasa conducătoare trăieşte în desfrâu, clasele de jos le iau ca model şi adoptă aceeaşi viaţă desfrânată. Răul nesupravegheat se întinde ca o pecingine, muşcă din mâna care e pregătită să facă fapte bune. Iar răul porneşte întotdeauna de la clasa conducătoare, de la intelectualitate, de la cei responsabili în societate şi care uită prea lesne de menirea şi de responsabilităţile pe care le au.

Toate astea sunt valabile şi pentru creştinismul nostru. Atâta vreme cât s-a menţinut în starea lui de puritate, a vieţii ascetice, a pustniciei, a vieţii mănăstirilor, a călugărilor dăruiţi total lui Dumnezeu, a oamenilor cu frică de Dumnezeu, poporul s-a menţinut la înălţime, n-a putut fi înfrânt. Credinţa a fost cea care a însufleţit pe români în orice moment istoric, orice bătălie a fost câştigată pentru că omul a mers cu gândul să se jertfească pentru două valori supreme: Dumnezeu şi Patria. În Dumnezeu şi în Patrie îi erau Familia, valoare instituită după reguli creştine profunde. De fapt şi Dumnezeu şi Patria putem spune că făceau parte din Familie, credinţa făcea un tot din aceste valori supreme. Decăderea a început în momentul în care Patria a fost înjosită de conducătorii ei, când Biserica a fost lovită la rădăcină, când Familia a fost desconsiderată. La asta au contribuit şi clericii noştri, şi intelectualii care nu şi-au înţeles menirea şi politicienii care s-au lăsat cumpăraţi, manevraţi. După ce ai luat unui popor regulile lui interioare, după ce l-ai smintit din tiparul lui, poţi uşor să-l manevrezi, să-l deturnezi. (…)

Dumnezeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice

- Lumea este extrem de zbuciumată, de grăbită. Omul vrea să cucerească mai mult şi mai repede pe orizontală şi mai puţin pe verticală; mai mult în afară decât înlăuntru…

- Depărtarea de valorile morale este pedepsită tocmai cu această goană şi această rătăcire. Omul fuge de sine de frică; îi e frică de judecata conştiinţei pentru tot ce s-a întâmplat în lumea noastră, în lume în general, în secolul trecut. Oamenii senini, care nu au pe conştiinţă păcate, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc şi vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceştia au timp şi pentru un bolnav şi pentru un sărman şi pentru un semen care are nevoie de un sfat, de un ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinşi de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, aceia sunt bolnavii adevăraţi ai vremurilor noastre. Cu ei nu poţi vorbi normal, ei au ceva pe suflet mereu, ei evaluează continuu, dar nu după măsura lui Dumnezeu ci numai după măsura oamenilor. Omul a venit pe lume curat, sprinten, vesel. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Or, Dumnezeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice şi trainice.

- De câtă libertate are nevoie omul? Omul s-a născut liber? Uneori îmi apare ca o fiinţă care îşi aruncă jucăriile în cuşcă după care se bagă după ele şi se închide înăuntru. Libertatea pare să fie tocmai ceea ce pierde omul în fiecare zi.

- Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup, dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei. Omul trăieşte în trup, dar trăieşte şi în cer. De aceea, omul are şi chipul îngeresc, dar şi chipul omenesc. El trăieşte două lumi în acelaşi timp. Mintea în cer şi trupul pe pământ. Şi atunci când am ajuns la această stare, într-adevăr, suntem deopotrivă trăitori în prezent, trecut şi viitor. Scopul nevoinţei noastre, pe lumea asta, este această luptă pentru recuperarea duhului care animă lumea de la începuturile ei şi pentru a aduce mai departe această bucurie a vieţii. De asta suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.

(Acesta este un fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tiparla Editura Doxologia.)