„Căci pentru mine a trăi este Hristos...” (Filipeni 1, 21). 

Pentru mine, a nu fi al lui Iisus este tot una cu a nu fi. Cunosc viața fără El: e o minciună perfectă, din care te trezești doar în clipa morții, când e prea târziu. Abia atunci se face lumină, când părăsești scena acestei minciuni perfecte pe care ți-ai jucat rolul în amăgirea ta și a celorlalți. Îi mulțumesc Domnului că am văzut moartea și iadul la 20 de ani. Dar, chiar dacă le-am văzut, fără Iisus aș fi rămas în ele, chiar dacă aș mai fi trăit o mie de ani după acea experiență. Pentru că fără Iisus nu ai unde să fugi, fără Iisus nu există o ușă pe care să poți ieși din moartea și iadul care cresc în tine, odată cu tine, ca o boală fără sfârșit. 
Păcatul se naște din această boală, este modul ei firesc de exprimare. Și doar moartea lui Iisus pe Cruce a pus capăt acestei boli. Pe Cruce, iubirea lui Dumnezeu a înghițit moartea și iadul. Și le-a înlocuit în Om.
Ceea ce mă face viu e această iubire. Cu cât crește mai mult în mine, cu atât sunt mai viu. În mine nu mai există timp și spațiu, totul se măsoară în iubire. Iar această lume, în care totul se măsoară în dragoste, se numește Împărăția lui Dumnezeu. Întrebarea lui Hamlet este incompletă. Căci „a fi” e infinit mai mult și mai altceva decât pot gândi oamenii. A fi începe cu Iisus...