În Biserică, vorbim deseori despre căderea omului şi despre moarte drept consecinţă a căderii. Mai întâi însă a fost moartea spirituală, şi pe urmă cea trupească; sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea sa cu El şi s-a întunecat, transmiţând şi trupului acest întuneric sau această moarte. După Sfântul Grigorie Sinaitul, trupul omului a fost plăsmuit nestricăcios, „precum va şi învia", în timp ce sufletul a fost zidit nepătimitor. Din cauza strânsei legături dintre suflet şi trup, „s-au stricat amândouă şi s-au amestecat, în urma legii preafireşti a mişcării unuia în celălalt (perihorezei), şi a împărtăşirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea şi prin stăpânirea stricăciunii. Puterile amândorura făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie şi poftă, un animal neraţional şi fără minte. Şi aşa s-a făcut asemenea cu dobitoacele, după Scriptură, şi întocmai cu ele în tot chipul". Prin cădere, sufletul omului s-a umplut de patimi, iar trupul a devenit trup dobitocesc. De arunci, omul poartă veşmintele trupeşti ale stricăciunii şi ale morţii, făcându-se asemenea animalelor necuvântătoare.

Scrierile patristice ne înfăţişează în mod detaliat boala, robia, necurăţia şi moartea sufletului. Fiind o repetare a păcatului lui Adam, fiecare păcat ne face să suferim întunericul şi moartea căderii sufletului.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editurda Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 129-130)