Dar cei ce nu sunt tari în adevăr, probându-se în... ispite, se fac cunoscuţi ca atare şi cad de la Dumnezeu ca nişte gunoaie, dând loc în ei vrăjmaşului lor, şi ies vinovaţi pentru uşurătatea cugetării lor, sau pentru mândria lor. Pentru că nu s-au învrednicit să primească puterea pe care au avut-o sfinţii lucrătoare în ei. Căci nu e biruită această putere ce lucrează împreună cu noi.

Fiindcă Domnul este atotputernic şi mai tare ca toţi şi în toată vremea e biruitor în trupul cel muritor, când coboară să le ajute în război. Iar de sunt şi biruiţi, e vădit că sunt biruiţi când sunt afară de El. Aceştia sunt cei ce se golesc cu voia lor de El prin nerecunoştinţa lor. Ei nu s-au învrednicit de puterea ce sprijineşte pe biruitor, ba şi de puterea lor obişnuită şi proprie, pe care au avut-o în timpurile războaielor lor celor grele, se simt goliţi.

Dar cum se simt goliţi? Prin aceea că văd căderea lor ca dulce şi plăcută şi că le e neplăcut să rabde greutatea războiului vrăjmaşului lor, în care biruiau odinioară în chip curat cu râvnă, prin pornirea mişcării firii, pe care o simţeau, în vremea aceea, aprinsă şi vioaie. Iar acum nu le mai găsesc pe acestea în sufletul lor.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, cuvântul LIV, în Filocalia, vol. X, p. 273-274)