Introducere

Învierea apropiatului Lazăr are felurite ecouri în popor. În vreme ce familia se bucură și cei care asistaseră la moment rămân înmărmuriți de uimire, fariseii își asumă rolul de „pârâcioși” sociali. Fug la sinedriu și neglijând aspecte precum plânsul lui Hristos, despre care nu știm dacă era pricinuit de Lazăr, sau de cunoașterea căpoșeniei și păcătoșeniei lumii, sau minunea în sine, cer să se ia măsuri urgente. Spre a se evita o ulterioară activitate de instigare împotriva asupritorului roman, zic ei. Caiafa este cel inspirat. Rostește niște cuvinte proorocești, care pentru el înseamnă o soluție de compromis: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. În fapt, ele vin să rezume întreaga teologie vetero-testamentară și să sublinieze caracterul de jertfă al activității Mântuitoare. Căci, precum zice vorba românească: „gura păcătosului, adevăr grăiește”!

Astfel, în vreme ce pizmașii urzesc ciudate planuri, Mântuitorul intră triumfal în Ierusalim. Nu pentru a sfida, precum ar putea părea la o lectură superificială a textului, ci pentru a mărturisi. A lăsa scris pe lespezile de carne ale inimilor celor care-L vor primi acolo, un chip de neșters. Al lui Mesia.

Marta și mirul

Faimoasa procesiune este precedată însă, de câteva interesante evenimente cu rol prevestitor. În Betania, Maria unge cu mir picioarele Domnului, stârnind astfel mânia „pungașului” cetei. Ca administrator și specialist în cele fiscale, Iuda se simte provocat în acel moment, să-și arate talentul. Știe exact prețul mirului, la fel cum îl va ști și pe cel ulterior, pus pe capul Vândutului. De această dată, evaluarea sa este însă mult mai obiectivă, sub aspect cantitativ. Găsește și pretextul de a da o tentă socială lamentației sale: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Dar aceste argumente nu țin în fața Învățătorului. Cu blândețe, cum de altminteri îl va trata chiar și în momentul trădării, Acesta îi spune că momentul de tandrețe al femeii vine să vorbească despre cele ce vor urma curând. De altfel, aceasta va fi prima și ultima Lui îmbălsămare, căci ceata de mironosițe va găsi mormântul gol, atunci când va alerga să împlinească Legea.

Un alt aspect interesant, despre care Scriptura nu dă detalii ulterioare, este cel privitor la Lazăr. Cel revenit de curând din moarte, suferă o nouă condamnare la întâlnirea cu aceasta. Într-un fel de contumație. Arhiereii vor și capul lui. Cel mai probabil, speriați de faima de care se va bucura, vor renunța ulterior la planurile făcute în acest sens.

Intrarea în Ierusalim

Ziua următoare va fi deschisă de un fantastic moment. O clipă de glorie, s-ar putea spune. Una care-i lasă un gust amar protagonistului Însuși, dar prin care trebuie musai să treacă. Doar așa se vor plini toate. La intrarea în Ierusalim, cel privit deja ca Profet este întâmpinat cu ramuri de finic. În plus, oamenii, stimulați probabil de cineva mai inspirat și bun de gură, încep să strige: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”

Domnul îi privește șezând pe mânzul asinei. De-altminteri, prin modul în care se prezintă, Își subliniază demnitatea împărătească și împlinește o proorocie. Caii erau la acea vreme parte a aparatului ecvestru, inferior gintei nobiliare ca prestigiu și privilegii. Împăratul călătorea, pe acele meleaguri, cu trăsura, sau pe asin. Și mai avea și pe cineva care-i netezea calea, așternând felurite lucruri pe cale. Pe buzele tuturor răsună în acele clipe mărturii cu privire la ceea ce făcuse în Betania. Lumea e în delir. Speră că cel ce a înviat un mort de patru zile, poate azvârli colbul putreziciunii și de pe istoria unui neam ce nu-și pierduse încă, în ciuda tuturor vicisitudinilor, credința în rolul lui mesianic. Hristos, însă, privește pe deasupra lor. Gândurile Lui zboară înspre ceea ce va urma.

În loc de concluzii

Precum cei de atunci, încercăm și noi, mai mult sau mai puțin simbolic, să așternem ramuri de finic pe calea Domnului și să-I adresăm osanale. Din păcate, se vorbește prea puțin la Praznicul de astăzi despre faptul că, într-o măsură covârșitoare, cei care au strigat „Osana”, vor găsi înzecit mai mult aer în plămâni, spre a striga, la doar câteva zile distanță: „Răstignește-l!” Aceeași oameni, aceeași exaltare. Doar mesajul și contextul diferă. Oare nu se întâmplă la fel și cu noi adesea? Oare buzele țuguiate cu care rostim șoptit, ca îndrăgostiții, câte o rugăciune în te miri ce locaș, nu sunt tot aceleași cu cele care dau năvală uneori asupra aproapelui, mâncându-l cu zile? Cu ce suntem noi diferiți față de acea mulțime pestriță, la care ne place adesea să ne uităm cu superioritate? Greu de zis. Să ne cercetăm așadar inimile cu atenție. Și să nu uităm un lucru. Așa cum i-a iertat pe ei, Fiul lui David ne iartă și pe noi. Trebuie doar să I-o cerem. Îndrăzniți!