Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 31-36)

Crede, iubește și nu te înfricoșa! Fii aproapele celui care are nevoie de milostivirea ta. Și mai ales, nu crede că astfel îl suplinești pe Dumnezeu, ci doar Îl reflectezi în mod fericit în viața celuilalt și în a ta!

După ce în săptămâna trecută am aflat despre „pescuirea de oameni” la care cheamă Hristos pe Apostoli, în Duminica aceasta aflăm și cum se alcătuiește mreaja pentru pescuirea sufletelor întru Împărăția cea văzută a lui Dumnezeu, care este Biserica. Predica de pe Munte, desfășurată după tradiție nu departe de locul pescuirii celei minunate, ne arată cum vede Dumnezeu efortul nostru de a accede întru Împărăție. Chemare de preț, Evanghelia consemnează – pentru Duminica aceasta – numai câteva versete. Dar textul Predicii întreg, în viziunea oferită de Luca, este remarcabil și constituie, în întregul său, o frumoasă lecție de chemare la îndumnezeire. Retras în munte, să se roage (Luca. 6. 12) – un Dumnezeu rugându-se chiar nu e de închipuit pentru mulți – Domnul Hristos, când se face ziuă cheamă pe ucenici să le vorbească, coborând la loc șes (Luca 6.17). De pe corabia lui Simon în șesurile mirosind a mirt din culmile Muntelui ce din clipa aceea se va numi pentru veșnicie Muntele Fericirilor. El Însuși pare că pescuiește în contra-curent cum i-a îndemnat  pe ucenici în Evanghelia Duminicii care a trecut. Cuvintele nu sunt complicate dar cad asemeni unor picături de răcoare pe sufletul aprins de așteptarea mântuirii, rănesc pe legaliști- care numai ce vorbeau unii cu alții cum să-l omoare pe Domnul (Luca 6.11) și parcă șușotitul lor crește, ajunge urlet de ură la clipa Golgotei- dar oamenii veniți de pretutindeni (Luca 6. 17) simt în El mântuirea de boală și vindecarea de necunoaștere. Nu vă pare ciudat că astăzi tocmai El este acuzat că nu are puterea să ne vindece și că a adus necunoștința în sufletul oamenilor? Necăutat cu inimă curată, Domnul nu se arată. Căci rostul Lui nu este doar să se vădească ci și să vădească sufletele noastre. Parcă în opoziție cu spectacolul dizgrațios, desigur, al scoaterii dracilor, vine liniștea Fericirilor (Luca 6.20-23). Și neliniștea vai-urilor de după (Luca 6. 24- 26) care, într-un fel, explică nefericirea în care ne scăldăm azi.

În contextul continuării Fericirilor, explicării lor pentru oamenii ce gustaseră deja din puterea vindecării Sale, Domnul adaugă cuvintele de preț ale Evangheliei Duminicii acesteia. Ne oferă dintâi un program de viață duhovnicească (Luca 6. 27-35) în care predomină înțeleapta lecție a iubirii dușmanului. Greu digerabilă, să recunoaștem, de cei care cred că pacea cu aproapele este doar „afișajul” unui zâmbet ieftin peste cultura care dărâmă Evanghelia. Peste textul acesta se așează lecția Duminicii din Duminica a XIX- a după Rusalii. Căci în ea Domnul Hristos vorbește despre milostenie ca despre o virtute care se activează în iubire și iertare, care nu stă atârnată în impersonal. Urmăriți textul. Nici unul dintre îndemnuri nu este impersonal, aducându-ne aminte că bine fără suportul chipului lui Dumnezeu nu există. Dintâi schimbă legea talionului- ochi pentru ochi și dinte pentru dinte- într-o incredibilă lecție despre forța iubirii: Dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Sună ultimativ pentru firile noastre și pentru viețile noastre. Priviți la noi și vedeți cum ne construim relațiile numai pe interese ca și cum oamenii nu ar conta. Deloc. În sufletele noastre se aprind răutățile cu viteza fulgerelor de vară, rănind, rupând din inima celorlalți bucuria de a fi. Hristos Domnul spune simplu: Fiți celorlalți tot ceea ce nu au! Fiți vindecarea lor de lipsă!

Este atât de logic în ceea ce spune că până astăzi nu avem alt răspuns decât cel al mulțimilor. Care tac. Ni se mai amintesc câte o dată reacții ale mulțimii. Nu acum. Ce spunea era uluitor pentru oamenii aceia obișnuiți să se bată pentru orice. Muțenia lor ne aduce aminte de muțenia peștilor din Duminica trecută. Domnul pornește de la lucruri simple – a face bine, a împrumuta celui în nevoie, a iubi pe vrăjmași. Erau acolo. Trăitorii vieții cotidiene în care toate acestea se întâmplau, dureros ori nedureros, era viața lor. Modelul oferit, al Tatălui Ceresc – Căruia , în viziunea Evangheliei de la Matei, i-a învățat să se roage tot în Predica de pe Munte (Matei 6. 9-13) – este copleșitor: Că El este bun cu cei nemulțumitori și răi! (Luca 6.35). e locul unde înțelegi lecția despre impresionanta boierie a lui Dumnezeu despre care, la noi, a vorbit la modul excepțional Nicolae Steinhardt. De altfel tot de la minunatul Avvă Nicolae ne-a rămas și sinteza Legii celei noi: crede, iubește și nu te înfricoșa! Știa el, conaționalul lui Iisus, umilitul, răstignitul și zdrobitul monah că a fi fericit ține în fond de libertatea de anu avea nimic, absolut nimic. De a fi dezbrăcat de propria carne și viață. O simțise din preaplin. Da. Dar Jurnalul lui este Jurnalul Fericirii în timp ce raportările noastre de astăzi sunt Jurnale ale mulțumirii de sine.

Multă vreme am crezut și eu, gustând din clișeele interpretării Evangheliei fără a citi din ea, că a fi milos e sub a iubi. Că mila, ca atare, milostivirea, este sub-specie. Mai ales că unii oameni spun des, fără să știe de fapt ce spun, că stau lângă o persoană sau alta „din milă”. Unii chiar se întreabă de ce mai stau cei care-i iubesc cu ei pentru că nu mai au nimic de oferit din ceea ce ofereau din belșug altă dată. Îi aud și-i auziți des. Ca și cum mila ar fi la coada virtuților când, de fapt, ea este dinamizarea lor, fermentul ce dospește iubirea în fapte. Icoana milosteniei sesizată în Tatăl Ceresc nu poate fi o virtute second hand, să ne înțelegem. Nimic din ce vedem în lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi ieftin, simplă chestiune de administrare financiară. De aici nevoia spiritualizării efortului de astăzi de a sta în preajma celui sărac, în nevoi ori pur și simplu în așteptarea morții. Nu. Nu doar banii rezolvă problema susținerii lumii. Dacă inimile care lucrează în domeniu nu sunt onest, legate de Dumnezeu, fondurile se risipesc pe tot soiul de interese și obscure circumstanțe. Omul este chemat să fie sfânt și își dorește să fie geniu, trăgând de sine și forțând mereu mâna lui Dumnezeu. El ne cheamă însă să fim onești. Sinceri cu puterile și nevoile noastre. De altfel întreaga continuare a acestui capitol și a Evangheliei ca atare ne vorbește despre onestitate. Avem un Dumnezeu onest și milostiv. Aici este sursa fericirilor noastre. Fericiri în care Hristos nu ne cere lucruri imposibile ci ne învață că sursa fericirii este înfruntarea imposibilului – așa cum apare el la prima vedere. Dar pentru asta, vorba Sfântului Teofan Zăvorâtul, vrednicia cea bună trebuie menținută nu doar pe dinafară ci și în inimă (Viața lăuntrică, ed. 4-a, Sophia, 2021, 159-162).  Fundamental înțelegerii momentelor prin care trecem. Fericirea începe prin curajul inimii de a lucra la ea. Și se desăvârșește în milostivirea către aproapele. Cât de minunat surprinde aceasta Cuviosul Ioan Colov când ne spune că nu este cu putință să zidească cineva casa de sus în jos, ci de la temelie în sus. Și dinaintea ucenicilor nedumeriți spune: temelia, aproapele este, ca să-l câștig și să-l folosesc întâi (în sensul să-i fiu de folos!). Că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos.

Temelia împlinirii poruncilor lui Dumnezeu este aproapele. Aproape smintitor când toată lumea, mai ales azi, vede credința doar ca un „acoperiș”, o „mansardă” în care e liniște totală și Dumnezeu absentează. Ori Duminica aceasta ne spune că Dumnezeu este în orice gest uman de milostivire și că nimic altceva nu este mai puternic dumnezeiesc decât dragostea lucrătoare pentru aproapele. Crede, iubește și nu te înfricoșa! Fii aproapele celui care are nevoie de milostivirea ta. Și mai ales, nu crede că astfel îl suplinești pe Dumnezeu, ci doar Îl reflectezi în mod fericit în viața celuilalt și în a ta!

Sursa: Tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie