În mod normal – dar ce o mai fi normalul astăzi, chiar numai Dumnezeu mai știe – în nicio situație, ca preot, nu pot caricaturiza o zi în care îndrăgostiții își sărbătoresc „starea de bine”. Atât că, la vremea de acum, a clișeelor, constat că nu doar această zi, ci și a naivelor Sânziene o transformăm într-o rostogolire de informații care mai de care mai prinse în grila dulcegăriilor. Un soi de mall al silabelor dulcege. Siropul acesta lipit de aripa fragilă a Iubirii o doboară de cele mai multe ori. 

De aceea, îngăduiți-mi să vă povestesc o lecție primită zilele acestea de la feciorul de clasa a IV-a al unui bun prieten. Copilul a trebuit să fie „investigat” să treacă dintr-a IV-a într-a V-a. Pentru că am făcut din examinarea copiilor un soi de olimpiadă internă continuă. Tihna învățării și melancolica odihnire a profesionalismului peste grijulia copilărie a elevilor pare obiectiv pierdut de ceva vreme, dar asta este altă poveste. Ei bine copilul a fost întrebat despre cum ar vrea să fie viitoarea dirigintă. Și el, mustăcind luminos – credeți-mă că știu cum își pregătesc replica – a spus că și-ar dori ca dirigintă o profesoară fericită. A tăcut și a adăugat: fericită că este profesoară, fericită că intră în clasă, fericită că e iubită de noi, de elevii săi. Punct. 

Nu știu reacția colectivului de examinatori. Dar descopăr că îmi place răspunsul prietenului meu-puști. Cred că niciunul dintre specialiști nu am putea spune mai special ca el: învățarea este despre iubire iar iubirea este despre a fi fericit! Despre această iubire care străbate cerurile. Și despre incredibila ei așezare în diezul rostirii cotidiene acordată în cuvântul-conținutul „fericire”. Ce spune copilul este o observație simplă. A nu fi posomorât că ești profesor ori preot, mamă ori tată, a nu fi posomorât că ești matur, om care a crescut căutând fericirea. Despre asta este vorba în iubire. A nu fi neatent la nevoia celuilalt de fericire. Dincolo de norme didactice ori sociale, viețile noastre sunt legate spectaculos de viețile lor. De aceea, de exemplu, bunicii nu sunt prezentați copiilor prin cuvintele de curtoazie: „Dă-mi voie să-ți prezint pe bunicul ori bunica ta”. Ci, copilul privește în sus la ei ca spre propria ascendență, prin tată ori mamă, în inima lor. Când e altfel, nu e fericire. Ci o etichetă lipită pe sufletul lor. 

Dacă vreți, așa ar trebui să petrecem toate zilele vieții noastre. Desfăcând etichetele falsității de pe inimile noastre și știind că Fericirea nu are o zi a ei dacă nu este clădită clipă de clipă. Și pentru rugăciunile Sfinților noștri, vă asigur!