Fiul și mama văduvă

Asemenea văduvei, suntem și noi îndurerați. Căci sentimentul acesta a devenit un adevărat firesc al vieții. Nu pentru că așa și-ar fi dorit Dumnezeu, ci ca urmare a păcatului. De fiecare dată, însă, când peste sufletul nostru se așterne neagra pâclă a durerii, suntem chemați să-I vorbim Lui. Nu pentru a-L trage la răspundere, ci pentru a-I cere ajutorul. Nu cu buze și cu cuvinte multe, ci din inimă.

Aspecte introductive

Tot în jurul iubirii gravitează, aidoma celei din duminica trecută, și pericopa evenghelică de astăzi. Dacă acolo a fost vorba despre o formă jertfelnică a acesteia, aici Sfântul Luca ne-o pune înainte pe cea suferindă. În fața ei, Fiul lui Dumnezeu nu poate să rămână nesimțitor.

Întreg capitolul în care este găzduită emoționanta relatare se constituie ca o înlănțuire de minuni. Ajuns în Capernaum, Domnul este abordat de sutaș. Spre deosebire de ceilalți autori, cel pe care-l avem în vedere ține să sublinieze faptul că însăși fruntașii iudeilor au venit să facă lobby în fața Învățătorului, susținându-i cauza. Rare erau situațiile în care oameni care țineau atât de mult la puritatea etnico-religioasă și la sentimentul de superioritate pe care îl inspira aceasta, să pledeze pentru un străin care era și păgân pe deasupra. Acest fapt spune multe despre meritele lui. La fel cum va spune și atitudinea lui ulterioară: smerită, respectuoasă față de cultura în mijlocul căreia trăiește și pătrunsă de fiorul ei mistic.

Răsplata e pe măsură. Nu-i este vindecată doar sluga, ci îi este lăudată și credința. Și încă în fața unei mulțimi care se pretindea ca având monopolul în astfel de chestiuni.

Nain

Vindecarea e urmată de o altă călătorie. Căci Domnul e mereu pe cale. E conștient că timpul e scurt și nu trebuie risipit și ne-nvață și pe noi, prin aceasta, că e nevoie să trăim viața ca pe un drum înspre o destinație la care încă n-am ajuns, deși ne aflăm în vecinătate. De-această dată nu locul de adăstare ne este prezentat, ci cel de tranziție. Hristos trece printr-un sătuc. Există și astăzi și se află în vecinătatea Capernaum-ului. Populația lui e măruntă tare în raport cu cea a Marii Cetăți ce-l străjuiește, dar probabil erau mulți oameni care preferau liniștea de acolo în locul vânzolelii de dincoace. Ori poate că și viața era mai ieftină decât în urbe, cine știe!

Mama și Fiul

Aici, Călătorul întâlnește lângă poarta cetății convoiul funerar ce-l conduce pe fiul unei mame văduve. Situația e una cât se poate de clar conturată din perspectivă socială. Femeia mai avea o mângâiere atunci când își pierduse soțul. Nădăjduia că bătrânețile îi vor fi alinate de cel care trebuia să-i fie sprijin. Dar iată că soarta i-l răpește. O lasă să-și poarte cernită și la suflet și la trup durerile și o determină probabil să se încredințeze unor rudenii. Sau, de nu le va fi având, străinilor.

E-atât de cătrănită de durere, încât, asemenea unui autist veritabil, trăiește în lumea ei. Cel mai probabil lacrimile i-au secat și nu-i pasă despre cine trece pe cale. Nu știm exact dacă au existat sau nu gânduri de revoltă în inima ei. Dar știm sigur că Domnul nu poate trece nesimțitor pe lângă această durere. E și el Fiu. Are o mamă pe care se pregătește să o îndurereze. Dar o lasă în grija ucenicului iubit. Pe când amărâta de văduvă rămâne singură. Fără alinare, fără sprijin. Într-o societate în care femeia avea nevoie mai mult decât astăzi să fie protejată. O astfel de situație ar fi făcut să lăcrimeze și-o inimă de piatră. Ar fi dezlănțuit până și compasiunea stihiilor, darămite pe cea a lui Hristos.

Cei doi n-au vreme să dialogheze. Femeii i-au secat până și cuvintele prin care ar putea să ceară. I se opresc de bună seamă în gât, aidoma mămăligii uscate, ce-a fost uitată vreme de mai multe zile de către gospodar într-un colțișor al cămării. Nu vor să iasă, și pace! Rămân blocate-n inimă. Dar Dânsul n-are nevoie de vorbe. E Dumnezeul empatiei prin însăși natura Lui. Vorbește direct cu organul simțirilor celor mai profunde și înțelege lucrurile înainte ca ele să i se spună. E chipul adevăratului leader. Dintr-un piept sfâșiat, inima văduvei își strigă, prin tăcere, durerea către Domnul. Iar el trece la acțiune.  Îi spune doar atât: „Nu plânge!”. O poruncă. Rostită categoric, așa cum arareori Hristos se exprimă. Iar apoi merge spre fiu. „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, sunt cuvintele adresate copilului neascultător, ce și-a lăsat mama pradă unor bătrâneți neocrotite.Când Iisus poruncește, se supun și diavolii, darămite un amărât de mort. Ca atare, Fiul n-are decât să execute cele poruncite. Se ridică docil, începe să vorbească, iar mama e fericită. De-această dată, porunca anterioară e abrogată. Are dreptul să plângă și încă, pe cât simte. Căci sarea ce-i brăzdează acum obrazul vine să-i mărturisească bucuria. Domnul e și El fericit. Nu se poate altfel. Iar poporul deja-L proclamă Prooroc și vociferează.

În loc de concluzii

Asemenea văduvei, suntem și noi îndurerați. Căci sentimentul acesta a devenit un adevărat firesc al vieții. Nu pentru că așa și-ar fi dorit Dumnezeu, ci ca urmare a păcatului. De fiecare dată, însă, când peste sufletul nostru se așterne neagra pâclă a durerii, suntem chemați să-I vorbim Lui. Nu pentru a-L trage la răspundere, ci pentru a-I cere ajutorul. Nu cu buze și cu cuvinte multe, ci din inimă. Să-i lăsăm acestui complex organ al simțirii posibilitatea de a se găsi față în față cu Creatorul său. Și de a dialoga direct și fără ocolișuri cu dânsul. Să-I încredințăm Lui nu doar păcatele și fărădelegile, ci și durerile. Știe El cum să ne-aline. Și ne-ascultă ca un părinte răbdător. Iar apoi ne-nvăluie în dragoste și mângâiere. Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie