Text și context

Pericopa evanghelică de astăzi poate fi, apodictic, clasată în rândul celor ce beneficiază de o perenă actualitate. Căci de la începutul lumii și până la zenitul ei, fiii risipitori se vor perinda pe frontispiciul istoriei. În plus, dacă ne cercetăm bine cugetele, într-o formă sau alta, ne regăsim fiecare dintre noi în ipostaza risipitorului. De câte ori nu rătăcim, fie pe meleaguri marcate de distanțe geografice, fie lăsând ca păcatul să interpună distanțe între noi și semenii noștri? Există, însă, și o altă logică în care poate fi lecturat textul ei. Asupra perspectivei pe care o oferă aceasta aș vrea să mă opresc în rândurile următoare.

Logica lui Dumnezeu

Dacă logica noastră e marcată adesea de asperități la adresa celorlalți, cea divină e mereu iubitoare. Ca oameni ce luăm, măcar din vreme în vreme, contact cu Biserica, suntem, nu de puține ori, susținătorii aplicării cu strictețe a Legii. Când vine vorba de alții, să ne-nțelegem! Căci, atunci când e vorba de a ne lua noi pedeapsa pentru cele făcute, adesea încercăm să negăm existența vinovăției. Ori, dacă acest lucru nu-i cu niciun chip posibil, ne căutăm măcar circumstanțe atenuante.

Așa făceau și compatrioții lui Hristos. Erau critici cu alții și îngăduitori cu sine. Îl vorbeau de rău pentru că primea pe păcătoși și chiar mânca la aceeași masă cu ei. Și se priveau ca nedreptățiți. Lentila lor era una peste care colbul mândriei se așternuse deja de multă vreme. Cântarul lor, corect din perspectiva logicii umane, era totuși unul mincinos în fața lui Dumnezeu. De ce? Pentru că excludea aspecte fundamentale ale vieții spirituale precum iertarea, reabilitarea și, mai presus decât ele: iubirea. Mântuitorul ține să-i aducă cu picioarele pe pământ, cerându-le totodată să-și urce mintea înspre celestele zări. Pentru că erau prea înglodați, parcă, în micimi mundane. Folosește parabola cu oaia rătăcită. Apelează la simțiri cu relevanță pragmatică. Căci ce om nu e marcat de avutul său? În plus, când vine vorba despre oi, acolo se creează întotdeauna între cioban și blândele animăluțe, o legătură cu caracter sentimental. Fie că făceau parte din tagma păstorilor, fie că nu, cei care-i compuneau auditoriul înțelegeau în unanimitate despre ce era vorba. Comparația cu drahma pierdută vine să întregească tabloul. Căci moneda era una de valoare în epocă. Apoi, Învățătorul oferă o concluzie cu caracter preliminar, pornind de la cele expuse anterior: „zic vouă, așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește”.

Tatăl și fiii

Învățătura continuă cu un alt exemplu. Decupat din viața practică. Unul ce-și are în centru relațiile interumane. Și nu le ocolește sinuozitățile. Căci și-n acele timpuri, ca și astăzi, relația părinte-copil era marcată, nu de puține ori, de dificultatea interacțiunii. Tinerii-și aveau și ei propriile păreri. Uneori se iscau certuri între ei și veterani. Iar când acestea degenerau, consecințele puteau fi, de bună seamă, similare celor din parabolă.

Un astfel de fiu este și cel din Evanghelie. Ineditul rezidă în două lucruri: pe de-o parte în faptul că era mezinul. Datorită acestui fapt era destinat, conform cutumelor sociale ale vremii, să rămână alături de părinții săi. Să fie celor ce l-au crescut reazem bătrâneților. A decide să plece erau un fapt de-a dreptul inacceptabil. Apoi, decizia tatălui e și ea una  neașteptată. În majoritatea cazurilor, ideile năstrușnice ale unui tânăr cu gărgăuni în cap ar fi beneficiat cel mult de o ușă trântită în nas și câteva ironii. Blând, tatăl acceptă totuși să-i facă hatârul. Speră că experiența prin care va trece îl va responsabiliza. Și-l va face să gândească ca un adult. Faptul că această relație vine să o ilustreze în chip simbolic pe cea dintre om și Dumnezeu e lăsat să se înțeleagă și prin aceea că naratorul folosește termenul de „ousia” pentru avere. Îndeobște, el era folosit pentru a defini ființa. Dar, despre aceasta vom vorbi cu altă ocazie.

Fiul cel mic

Odată îndeplinite formalitățile, întregul tablou îi este dedicat mezinului răzvrătit. E de fapt, o fotografie incompletă. Dar, una necesară. Va deveni deplină abia la momentul întoarcerii. Plecat în depărtări, acesta risipește în chip iresponsabil avuția părintelui său. Căci, așa bine subliniază înțelepciunea populară, atunci când nu ai muncit pentru a câștiga ceva, nu prețuiești acel lucru la adevărata sa valoare! Odată ce finanțele se termină, omul ajunge să experimenteze și reversul medaliei. Căzut în sărăcie, părăsit de vechii prieteni, e nevoit să păzească porcii unui stăpân aspru. Unul ce nu-i dădea voie să se hrănească nici măcar cu roșcovele porcilor. Plante care sunt și așa pline de zaharuri și nu ar fi avut cine știe ce aport sub aspect nutritiv! În acest context, își vine în fire.

Cu burta plină, omul e înclinat mai degrabă înspre somn, decât înspre meditație. Când stomacul e lipsit de lucruri de primă necesitate, creierul se pune parcă, cu mai multă seriozitate, în mișcare. Acest lucru-l determină să se gândească la acasă. Căci, în cazul său, la pachet cu foamea, vine și dorul! E greu de spus care dintre ele e mai greu de purtat. În acest context, omul evaluează realitățile obiectiv. Își conștientizează erorile și constată că argații tatălui său o duc mai bine decât el. E cât se poate de sigur că nu mai poate fi repus în demnitatea filială după toate cele întâmplate. Dar, nu-i totul pierdut! Va cere tatălui să i se îngăduie calitatea de slugă.

Mânat de astfel de gânduri, tânărul pornește la drum. Dorul lui se întâlnește probabil, încă de atunci cu cel al tatălui, peste care bătrâneți neîmplinite amenințau a-și instaura dictatura. De departe, părintele ce scrutează zarea, îl vede venind. Iese în întâmpinare, îl ia în brațe, îl îmbracă, pune inel în mâna lui și... pregătește sărbătoare mare! Taie vițelul cel îngrășat. Doar citite cu o inimă de părinte aceste rânduri pot fi înțelese în profunzimea lor. Poate tocmai de aceea, fiului celui mare, ele nu-i spun mare lucru.

În loc de concluzii

Precum am menționat dintru început, actualitatea pericopei rezidă pe de-o parte în inflația de fii risipitori, iar pe de alta în faptul că, într-o formă sau alta, fiecare dintre noi ne identificăm cu această ipostază într-un mod sau altul. Ceea ce e însă, dătător de speranță, e atitudinea lui Dumnezeu în relație cu noi. Indiferent de cât de impertinenți am fost, de cât de mari granițe am iscat între noi și Părintele nostru Cel ceresc, revenirea e mereu bine primită. Domnul nu așteaptă de la noi nici scuze, nici autocritica. Doar întoarcerea! De-ndată ce am revenit în casa Tatălui, în mâna noastră e pus inel, picioarele noastre sunt încălțate confortabil, mantia ne e oferită, iar vițelul cel îngrășat devine felul de bază al unui binecuvântat ospăț. Îndrăzniți!