Aspecte introductive

Amplul dialog purtat de Hristos cu ucenicii înaintea momentului Răstignirii e urmat de un pasaj cunoscut în spațiul teologic sub numele de „rugăciunea lui Iisus”. În cadrul lui, Fiul dialoghează cu părintele Său. Nu oricum, ci într-o manieră directă și într-un mod care vine să arate familiaritatea existentă între cei doi. Ca structură, textul debutează cu o trecere în revistă a celor pe care Iisus le-a înfăptuit și continuă cu o serie de cereri. Cele dintâi se referă la Rugător, celelalte la ucenici. 

Părinte a venit ceasul!

Contextul îl reprezintă apropierea „ceasului”. Învățătorul e conștient că se apropie momentul supliciului Său. În același timp, știe că acesta aduce cu sine și îndeplinirea planului din veci al Tatălui. În această cheie trebuie înțelese cuvintele: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”. El ține de asemenea să aducă mărturie cu privire la cele pe care Părintele I le-a oferit, respectiv: „stăpânirea peste tot trupul” și posibilitatea „de a da viață veșnică” tuturor acelora care i-au fost dați Lui.

Viața veșnică

Partea introductivă a rugăciunii e urmată de un paragraf extrem de important din perspectiva conținutului teologic. Atunci când aduce în discuție viața veșnică, arată că, deși pare un concept complex, marcat de o oarecare doză de abstractizare, de fapt, aceasta se rezumă la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Ulterior, întreaga tradiție isihastă se va concentra asupra acestui aspect, făcând din experiența prezenței divinului țelul întregilor osteneli monahicești. Motivul e simplu și își găsește logica în fragmentul citat: pregustarea veșniciei prin bucuria prezenței lui Dumnezeu. Însă, pentru a ajunge la acest dar, omul însuși trebuie să facă niscaiva efort. Să se pregătească.

Dialogul continuă în același mod. Fiul alternează pasaje ce conțin, parcă, bilanțul activității Sale, arătându-I Tatălui că L-a preaslăvit și I-a făcut cunoscut numele și cerându-i ca, la rândul Său, să-L proslăvească cu slava avută „mai înainte de a fi lumea”. 

Ucenicii

Partea finală a rugăciunii e dedicată ucenicilor. Hristos vorbește despre ei și cere ca Părintele să-I aibă în grija sa în vremurile ce vor urma. Arată că ei au fost cei care L-au primit și au crezut în El și cere să fie păziți. Nu oricum, ci în unitate. Căci doar în Dumnezeu este deplină bucuria unității. Câteva cuvinte vin să vorbească și despre Iuda și trădarea lui. Căci, deși acest lucru este dureros pentru Iisus, e totuși parte a seriei de evenimente care vor urma. 

În loc de concluzii

Dincolo de pasajele teologice și de chestiunile ce privesc intimitatea Fiului cu Tatăl, rugăciunea cuprinsă în paginile pericopei de astăzi vine să ofere un mesaj peren. Vorbește despre grija pe care Domnul o poartă ucenicilor și, precum se va vedea în continuarea capitolului avut în vedere, despre dorința ca dinspre ei să pornească o direcție care să aibă în vedere aducerea la unitatea Domnului a întregii lumi. În același timp, vine să aducă în discuție un aspect fundamental al creștinismului, anume nevoia de unitate. Arată că scopul propovăduirii Fiului este ca „toți să fie una”. Inițial Apostolii, ca cerc apropiat al Său. Apoi, fiecare dintre cei care Îl vor urma. Și mai ține să sublinieze faptul că adevărata unitate se regăsește doar în și prin Dumnezeu. Și că e aducătoare de bucurie. Înspre ea suntem chemați și noi, asemenea ucenicilor, a căuta. A ne dori să fim una, nu oricum, ci în Domnul. Acesta este, în fapt, unul dintre semnele după care îl putem recunoaște. Căci, în vreme ce diavolul dezbină, El unește. Îndrăzniți!