Floarea (din Poiana cu zambile)
„Părince, oamenii aştia n-au curaj, mie-mi zic Zambila, că eu şi nevasta mea am făcut toţi copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, 13 ne-a dat, 13 am făcut, n-am lepădat niciunul, ne ducem curaţi la Dumnezeu, să nu ne lepede nici El, ţucu-I sufletul...”
La începutul lunii mai (florar) am primit un telefon: Dom’ părince, sunt eu, Floarea, nu mă mai ştiţi, vă sun de aici, de la Mănăstire, din Baia de Aramă… Mi-am răscolit gândurile aşa cum ulmul îşi caută frunzele plecate în lumea vântului, cu ani în urmă. De fapt, o cheamă Ulm Marinela. Acum 15 ani se năştea în cartierul Ţigănie din parohia mea. La vârsta de 2 ani am botezat-o, naşi i-am găsit, doi tineri apropiaţi Bisericii. De la 3-4 anişori venea singură la toate slujbele bisericeşti. Seara rămâneam pe bancă: ce mai faci, Floarea? Nu mă cheamăFloarea, dom’părince, mă cheamă Marinela. Lasă, mă, că Floarea e mai frumos, nu eşti tu nepoata lui Zambila, ce mai! Floarea i-a rămas numele, şi-l însuşise. Pe bunicul ei îl cunoscusem la o pomană, în Ţigănie. După ce am citit ofrandele, am stat la masă. Toţi se bucurau, văzând că părintele nu este om fudul. Lângă mine, în dreapta - cantorul, în stânga - un bătrân, care, după un timp a-ndrăznit: Părince, oamenii aştia n-au curaj, mie-mi zic Zambila, că eu şi nevasta mea am făcut toţi copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, 13 ne-a dat, 13 am făcut, n-am lepădat niciunul, ne ducem curaţi la Dumnezeu, să nu ne lepede nici El, ţucu-I sufletul...
N-am spus nimic, ştiind că, prin naşterea tuturor copiilor, familia aceea, sub legea creştină fiind, îşi răscumpărase păcatele, dobândind înfierea (Galateni 4,5). Bătrânul a continuat: v-am văzut, părince, ori le-aţi zis-o, ori nu le-aţi mai zis-o!... Nedumerit, căutam în tăcerea amintirilor ieşire. Unde, când, cum? Ghicindu-mi frământările, un alt mesean mi-a complicat şi mai mult starea: la Parlament, duminica trecută. Eu, la Parlament? Niciodată şi nicicând,cum obişnuia să zică cineva. Ce se petrecuse? Cu ceva timp în urmă, laureat al unui Festival de Poezie (Filocalia, 1991, juriul: M. Sorescu, Al. Piru, Ioan Alexandru) trebuia să citesc un poem. Festivitatea de premiere, televizată, avea loc în Sala de conferinţe a Muzeului Naţional de Istorie din Capitală. De la pupitru, emoţionat, citeam: Nu mai vreau putere de adaptare / la orice primăvară / daţi-mi voie / să nu fiu de acord / să mă opun / la venirea umbrelor / roşii roşii roşii / totul este / un coşmar / roşu roşu roşu/ pădurile munţii / văile iarba/ izvoarele / pământul cerul / pâinea / cea de toate zilele / nopţile cărţile // scoateţi / toată Împărăţia / lui Roşu roşu roşu / din sângele / vârstei mele. Ce-or fi înţeles bieţii oameni din enunţul meu, nu ştiu nici acum, dar simt că m-au ascultat, aşa cum vreau să cred că şi Floarea mă va asculta. Convorbirea telefonică s-a încheiat astfel: Să fii cuminte, Floarea, să nu faci prostii, să mergi frumos pe drum (cum mă învăţa şi pe mine bunicul), poate o să te călugăreşti la Mânăstirea de acolo şi atunci îţi voi zice Maică Floarea, sau Maică Filofteia, şi ea a fost o fetiţă ca tine... Da, dom’părince, nu se ştie niciodată…
Eu ştiu... undeva... este... Ea... Floarea din Poiana cu zambile.
Educația „in utero”: Cercetări epigenetice
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro