Floarea (din Poiana cu zambile)
„Părince, oamenii aştia n-au curaj, mie-mi zic Zambila, că eu şi nevasta mea am făcut toţi copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, 13 ne-a dat, 13 am făcut, n-am lepădat niciunul, ne ducem curaţi la Dumnezeu, să nu ne lepede nici El, ţucu-I sufletul...”
La începutul lunii mai (florar) am primit un telefon: Dom’ părince, sunt eu, Floarea, nu mă mai ştiţi, vă sun de aici, de la Mănăstire, din Baia de Aramă… Mi-am răscolit gândurile aşa cum ulmul îşi caută frunzele plecate în lumea vântului, cu ani în urmă. De fapt, o cheamă Ulm Marinela. Acum 15 ani se năştea în cartierul Ţigănie din parohia mea. La vârsta de 2 ani am botezat-o, naşi i-am găsit, doi tineri apropiaţi Bisericii. De la 3-4 anişori venea singură la toate slujbele bisericeşti. Seara rămâneam pe bancă: ce mai faci, Floarea? Nu mă cheamăFloarea, dom’părince, mă cheamă Marinela. Lasă, mă, că Floarea e mai frumos, nu eşti tu nepoata lui Zambila, ce mai! Floarea i-a rămas numele, şi-l însuşise. Pe bunicul ei îl cunoscusem la o pomană, în Ţigănie. După ce am citit ofrandele, am stat la masă. Toţi se bucurau, văzând că părintele nu este om fudul. Lângă mine, în dreapta - cantorul, în stânga - un bătrân, care, după un timp a-ndrăznit: Părince, oamenii aştia n-au curaj, mie-mi zic Zambila, că eu şi nevasta mea am făcut toţi copiii pe care ni i-a dat Dumnezeu, 13 ne-a dat, 13 am făcut, n-am lepădat niciunul, ne ducem curaţi la Dumnezeu, să nu ne lepede nici El, ţucu-I sufletul...
N-am spus nimic, ştiind că, prin naşterea tuturor copiilor, familia aceea, sub legea creştină fiind, îşi răscumpărase păcatele, dobândind înfierea (Galateni 4,5). Bătrânul a continuat: v-am văzut, părince, ori le-aţi zis-o, ori nu le-aţi mai zis-o!... Nedumerit, căutam în tăcerea amintirilor ieşire. Unde, când, cum? Ghicindu-mi frământările, un alt mesean mi-a complicat şi mai mult starea: la Parlament, duminica trecută. Eu, la Parlament? Niciodată şi nicicând,cum obişnuia să zică cineva. Ce se petrecuse? Cu ceva timp în urmă, laureat al unui Festival de Poezie (Filocalia, 1991, juriul: M. Sorescu, Al. Piru, Ioan Alexandru) trebuia să citesc un poem. Festivitatea de premiere, televizată, avea loc în Sala de conferinţe a Muzeului Naţional de Istorie din Capitală. De la pupitru, emoţionat, citeam: Nu mai vreau putere de adaptare / la orice primăvară / daţi-mi voie / să nu fiu de acord / să mă opun / la venirea umbrelor / roşii roşii roşii / totul este / un coşmar / roşu roşu roşu/ pădurile munţii / văile iarba/ izvoarele / pământul cerul / pâinea / cea de toate zilele / nopţile cărţile // scoateţi / toată Împărăţia / lui Roşu roşu roşu / din sângele / vârstei mele. Ce-or fi înţeles bieţii oameni din enunţul meu, nu ştiu nici acum, dar simt că m-au ascultat, aşa cum vreau să cred că şi Floarea mă va asculta. Convorbirea telefonică s-a încheiat astfel: Să fii cuminte, Floarea, să nu faci prostii, să mergi frumos pe drum (cum mă învăţa şi pe mine bunicul), poate o să te călugăreşti la Mânăstirea de acolo şi atunci îţi voi zice Maică Floarea, sau Maică Filofteia, şi ea a fost o fetiţă ca tine... Da, dom’părince, nu se ştie niciodată…
Eu ştiu... undeva... este... Ea... Floarea din Poiana cu zambile.
Ziua Copilăriei, oricine ai fi...
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro