Dumnezeu a pus tristețea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme și în situații nepotrivite, distrugându-ne astfel sănătatea sufletului și a trupului, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc! De aceea, nu trebuie să ne întristăm atunci când pățim ceva rău, ci atunci când săvârșim ceva rău. Însă noi am făcut totul pe de-a-ndoaselea. Astfel, chiar dacă am săvârși nenumărate rele, nu ne întristăm, nici nu ne pare rău. Dar dacă pățim și cel mai mic rău, cădem în cea mai adâncă mâhnire și nu ne mai gândim că tristețile sunt semnul grijii pe care Dumnezeu o are față de noi.

Dar de ce vorbesc numai despre tristețile acestei vieți? Oare amenințarea osândei veșnice nu este tot un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, mai mult chiar decât făgăduința bucuriei veșnice? Pentru că dacă n-ar exista amenințarea chinurilor fără sfârșit, puțini ar fi aceia care ar câștiga mântuirea. Pentru noi, leneșii, nu ajunge făgăduința bunătăților cerești. Trebuie să ne temem, ca să ne mișcăm spre virtute.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 251)