„Frica de Dumnezeu este îndoită”, cugetă adânc Sfântul Maxim Mărturisitorul. „Primul ei chip se naşte din frica pedepsei. Din ea se manifestă în noi rânduiala înfrânării, răbdării, nădejdii în Dumnezeu şi nepătimirea, în care îşi are originea dragostea. Celălalt chip (al fricii de Dumnezeu) este în legătură cu însăşi dragostea şi aduce în suflet evlavia cea mântuitoare, ca nu cumva din prea marea îndrăznire a dragostei să se ajungă la dispreţuirea lui Dumnezeu”.

De aici se vede cât de îndreptăţită este ideea Sfântului Teofan Zăvorâtul, că „frica de Dumnezeu nu trebuie niciodată să părăsească inima. Dragostea izgoneşte unul din chipurile ei, însă naşte un altul (mai înalt). Înseşi puterile cereşti stau înaintea lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur”.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Dragostea - Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 36)