Nu este pretutindeni şi totdeauna aceeaşi frică de moarte, nici aceeaşi vitejie înainte de moarte. Pentru om, cel mai greu este să moară în mijlocul unei mulţimi vesele, când aceasta se bucură de moartea lui. Aici se arată cea mai mare vitejie sau cea mai mare frică. În astfel de împrejurări mureau mucenicii Creştini, în amfiteatrele romane cele pline de veselie.

Apoi, cel mai greu îi este omului să moară atunci când i se pare că doar el moare, dar tot restul lumii rămâne în viaţă. Mai ales când, pe lângă aceasta, prietenii plâng în jurul lui! Omul simte atunci frica de moarte amestecată cu ruşinea. De aceea, bărbăţia lui Socrate dintr-o împrejurare asemănătoare a rămas atât de adânc întipărită în istorie.

Mult mai uşor îi este omului să moară în luptă – mai greu în lupta cu o fiară, decât cu un om – când dă şi primeşte lovituri. Şi aici frica este mare, dar mai mică decât în primele două împrejurări; şi aici este nevoie de vitejie ca să priveşti moartea în ochi, dar mai puţină decât în celelalte. Iar cea mai mică frică de moarte este în marile bătălii, unde omul sare la moarte peste morţi. Şi cei mai puţini viteji adevăraţi sunt în marile bătălii, unde se moare în mulţime. Într-un cuvânt, moartea este neînchipuit mai groaznică când rupe spic cu spic, pe câmpul larg al vieţii, decât când coseşte de-a valma. Dacă doreşti să mori ca vitejii din primele două împrejurări, atunci ţi se poate spune numai: „fii fără frică, capul tău tăiat nu se poate rostogoli nici mai departe, nici mai aproape de poala lui Dumnezeu”.

Dacă te temi de singurătatea morţii, atunci ţi se poate spune: „fii fără frică, în fiecare zi se dă o luptă nespus de mare în întregul cosmos, şi tu mori odată cu jumătate din el. Căci, precum tu sufli şi răsufli aerul, tot aşa întregul cosmos inspiră şi expiră viaţa”.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București,  2009, pp. 98-99)