Ieşind din baia botezului, omul credincios trebuie să râvnească la un singur lucru: să-i fie bineplăcut lui Dumnezeu, fiind gata să jertfească totul pentru aceasta. Această înflăcărare a râvnei după Dumnezeu, plină de dragoste şi de jertfelnicie, reprezintă o caracteristică atât de inevitabilă a vieţii creştine, încât cine o are, acela trăieşte, iar cine nu, acela sau e mort, sau a amorţit şi doarme. Aceasta este sămânţa vieţii şi constituie, totodată, forţa vieţii. Ea este fructul unirii harului cu libertatea. Omul se predă pe sine în întregime călăuzirii lui Dumnezeu; harul pogorât îl cuprinde, îl umple, se combină cu el, şi din acest sacru tezaur al vieţii iese omul reînnoirii (I Petru 2, 9), râvnitor al faptelor bune (Tit 2, 14), ales să fie sfânt şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu, în iubire (Ef. 1, 4).

Când se botează adulţii, atunci ei devin astfel imediat după botez, căci ei vin pregătiţi, având pregătite toate stările inimii trebuitoare unirii cu harul. Referitor la cei care se botează de mici, iconomia dumnezeiască a mântuirii noastre a binevoit  să se stabilească o astfel de rânduială, încât tot ce depinde de harul divin, în privinţa punerii în noi a începutului vieţii creştine, să ni se dea imediat, şi înnoirea se face prin har; iar ceea ce depinde de libertatea noastră este amânat până creştem în vârstă, până la prima spovedanie şi împărtăşanie, când omul se oferă conştient şi de bunăvoie harului – şi atunci înnoirea petrecută mai înainte parcă independent de viaţa noastră, numai prin har, este asimilată personal şi începe să se înfăptuiască atât prin har, cât şi prin libertate.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 15)