Ne-au plecat Părinții și-ar trebui, poate, să fim triști. Dar n-au plecat prea departe. Doar s-au mutat mai sus de Mănăstire, în cimitir. Și mai Sus, în brațele Domnului. Ne-au plecat, dar ne-au rămas. Sunt ai noștri. Cu povețele lor cu tot, cu toate cărțile lor, cu toate mărturiile despre ei, cu toate învățăturile lor, cu toate binecuvântările pe care, neîncetat, ni le dau. 

E liniște. Și-n liniștea aceea, ceva te oprește în loc. Nu ridici ochii, nu pui întrebări, nu te superi pe aparenta stare de tulburare. La picioarele crucii Părintelui Cleopa, o femeie plânge. Se cutremură pământul și ți se taie respirația. O auzi cum plânge, o simți cum se zdruncină din toți rărunchii și ți se pune un nod în gât. Nu e nimic de făcut. Femeia și-a găsit momentul în care să poată plânge și-și plânge, parcă, toate lacrimile. Își oferă podoaba ochilor săi. Seamănă cu lacrimi la mormântul părintelui ei drag – știind că va veni clipa în care cu bucurie va secera.

E liniște din nou. Parcă nici n-a fost zgomot. E ca-n viață. Femeia se ridică, își șterge obrajii, mulțumește. E liniște și periplul prin cimitir continuă. În grădina cu sfinți simți că s-au contopit toate grădinile cu dragii noștri dragi. Te rogi pentru ei și-ai vrea să îi știi în loc bun – ca pe Părinții de aici. Te rogi pentru ei și te bucuri că urmează sâmbetele din Postul Mare în care toți din toate grădinile vor fi pomeniți!

E liniște. Și îți dorești să ai și tu parte de liniștea aceasta. Cândva. Nu acum. Dar liniște să fie. Și stare de „acasă”. Să nu îți piară numele de pe buzele și din pomelnicele pruncilor. 

În liniștea din grădina cu sfinți, printre multe cruci de Părinți, pe unele stau mesaje încrustate în piatră. Le citești și te simți ca într-o bibliotecă. Fragmente din Sfânta Evanghelie, din Psalmi, din Canonul de rugăciune pentru cei adormiți, scurte gânduri și poezii… toate fac legătura dintre Cer și pământ, dintre viața aceasta trecătoarea și cea Veșnică, dintre starea de păcat și dorința de mântuire. Citești, recitești… zâmbești. Te rogi. Și-ai vrea să nu uiți. Așa că pleci din cimitir cu multe fotografii și cu toate vorbele de duh notate:

Eu sunt Învierea și Viața. Cel ce crede în Mine de va și muri va fi viu.

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.

Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă.

Al tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările tale am căutat.

Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, că duh a trecut printr-însul și nu va fi… 

Aici în margine de crâng

E numai pace și tăcere

Și toate păsările-ți cânt

Pân’ la obșteasca Înviere.

În inima mea am ascuns cuvintele Tale ca să nu greșesc Ție.

Primește, Doamne, pe cei ce vin la Tine și mă primește și pe mine.

Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis. Că în deșert se tulbură tot omul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim. 

Va zice Domnului: sprijinitorul meu ești și scăparea mea, Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul.

Ajutorul și izbăvitorul meu ești Tu, Doamne, nu zăbovi. 

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. 

Primește-mi, Doamne, duhul meu,

În cer să Te slăvesc mereu,

Acolo unde lacrimi nu-s,

Nici răsărit și nici apus,

Acolo-n cer să-Ți când și eu

Măririle lui Dumnezeu.

Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru toate!

Vei învăța aceste cuvinte și te vei împrieteni cu ele. Îți promiți. Și îți promiți că ai să te mai întorci aici, în grădina cu sfinți. Aici, unde ai găsit liniștea. Aici, unde gândul la moarte nu e decât ceea ce trebuie: pregătire pentru Viața cea Adevărată.