Despre pocăință (această omilie a fost ținută de gheronda unor studenți în Biserica Sfântului Gherasim din Ano Ilision din Athena)

S-a curățit pe sine de robia vieții celei împotriva firii și a încetat să mai lucreze omul vechi cu patimile și poftele lui și-a omorât trupul morții și se supune judecăților juste ale minții. De aici începe al doilea stadiu al pocăinței. Vine dumnezeiescul har care îl ajută în mod perceptibil, mângâietor, și rămâne acum împreună cu el ca o stare permanentă, atrăgându-l în sus de la starea cea după fire la cea mai presus de fire. De aici încolo începe lucrarea harului să creeze înlăuntrul lui forme ale chipului după chip și asemănare. Începe să dobândească Hristo-mintea, Hristo-voința, Hristo-lucrarea. Începe să se asemene Prototipului.

Dacă va continua, cum am spus, cu luare aminte și, firește, cu povățuirea duhovnicilor experimentați, cu ajutorul Bisericii și al Tainelor ei, fără de care nimeni nu poate dobândi vreodată vreo lucrare duhovnicească, atunci începe înlăuntrul lui simțirea cea în Dumnezeu. Înlăuntrul lui, acolo unde izvorau legile poftei, începe să lucreze numai întoarcerea către Dumnezeu. Începe să-și recapete locul cel dintâi pe care  îl avea când l-a creat Dumnezeu și când se desfăta neîncetat cu dumnezeiasca vedere. Atunci, pe de o parte, mintea stă cu acribie la postul de control al simțurilor, ca nu cumva acestea să se înșele, și pe de altă parte, stă cu luare aminte la sugestiile atacurilor sau momelilor care vin din afară, ca să nu-l atragă satana în vreo amăgire, și astfel, începe să-I aducă lui Dumnezeu adevărată slujire în duh și în adevăr. Dacă va continua în acest mod fără obstacole, atunci, în acest stadiu al pocăinței, începe mintea să se lumineze și, la sfârșit, să primească iluminări. Această stare, adică al doilea stadiu, se numește luminarea. Este nevoie de multă atenție aici, fiindcă două primejdii îl pândesc pe nevoitor. De-abia începe omul să umble astfel, că doi vrăjmași cumpliți pândesc cu viclenie mintea deja luminată. Unul mai rău decât altul. Unul este părerea de sine și slava deșartă și celălalt este acedia și nepăsarea. Dacă atunci, deși știe feliușagul lor și are experiență, începe să cadă și să fie robit de nepăsare, primejdia este înfricoșătoare. Dacă deci „cei ce au gustat bine cuvântul lui Dumnezeu și puterile veacului viitor” se întorc și Îl răstignesc pe Fiul lui Dumnezeu cu neluarea lor aminte și păcătoșenia lor, atunci în mod firesc, se oprește harul și căderea este foarte mare și cumplită. „Dacă în ziua în care se va întoarce păcătosul din înșelarea căii lui, nu îmi voi mai aduce aminte de păcatele lui, în ziua în care se va rătăci dreptul, nu Îmi voi mai aminti de dreptatea Lui, ci voi pune piedică înaintea lui” (Cf. Iezechiel, 18, 24). Aici începe primejdia, nu ca să ne înspăimântăm, ci să devenim atenți. Dacă va continua astfel cu luare aminte, atunci nevoitorul se mută la stadiul sfințeniei, când încep să se arate asupra lui dumnezeieștile făgăduințe. Să ne rugăm și noi să ne învrednicească harul lui Dumnezeu de acest stadiu. Dar modul practic al pocăinței, cum am spus, este mai folositor, trebuincios și necesar pentru noi, adică cele despre care am vorbit la primul stadiu al curățirii. Dar fiindcă în societatea în care trăim sunt atât de multe pricini pentru păcate, potrivniciile s-au înmulțit și neputințele noastre nu sunt puține, e nevoie de multă luare aminte și de eforturi intense ca să nu cedăm, ci întotdeauna să avem nădejdea și credința noastră în Dumnezeu, fiindcă, în măsura în care ne-a chemat să pătrundem înlăuntrul pocăinței, lucru care înseamnă că ne-a chemat mai degrabă la cunoașterea Lui, este cu neputință să ne părăsească. Harismele lui Dumnezeu nu se iau înapoi.

(Cuviosul Iosif Vatopedinul, Mesaje athonite, traducere de Laura Enache, în curs de aparție la Editura Doxologia)

Vă mai recomandăm și:

• Gheron Iosif Vatopedinul: Cea dintâi cerință pentru fiecare păcătos care se pocăiește este să înceteze să păcătuiască

• Gheron Iosif Vatopedinul: Se pocăiește corect acela care înțelege că nu merge bine și își cheamă din nou mintea la temelia ei