Despre pocăință (această omilie a fost ținută de gheronda unor studenți în Biserica Sfântului Gherasim din Ano Ilision din Athena)

Vreau iarăși să-mi exprim emoția și mulțumirea că mă aflu din nou în mijlocul vostru, prin purtarea de grijă specială a părintelui Gheorghie, care este atât de iubitor și față de noi, și față de voi.

În adunarea voastră aici, ni se dă prilejul să reînnoim cu acribie în mijlocul vostru, sub formă de repetare, țelurile și scopurile care ne preocupă și spre care ne grăbim cu toții. Unul este scopul nostru, un singur țel avem. Revenirea noastră, reîntoarcerea noastră în locul pe care Iisus al nostru, prin deșertarea și venirea Lui, ni l-a dat de moștenire. Firește, problema credinței noastre și a rămânerii noastre în adevărul pe care îl deținem este deja cunoscută și nu este nevoie să ne ocupăm cu ea. Cu harul lui Hristos, mă aflu într-o pliromă de credincioși care se străduiesc și luptă corect, potrivit tradiției Bisericii noastre. Lucrul pe care voiam să vi-l amintesc în mod special este ceva care pentru noi, monahii, și pentru voi, laicii, este deopotrivă de necesar. Acest lucru, care ne este cunoscut mai mult nouă, monahilor, este problema pocăinței.

Nimeni dintre noi care se află în această viață și se luptă, potrivit cuvântului prorocesc, chiar și numai o zi dacă ar fi viața lui, nu ar putea vreodată să fie socotit fără de păcat, adică să împlinească voia lui Dumnezeu. De aici se arată că toți suntem supuși dreptarului pocăinței. Deși ne-a chemat Dumnezeu cu harul Lui, totuși nu reușim să rămânem în hotarele făgăduințelor și îndatoririlor noastre care ne sunt potrivite. Prin urmare, pocăința este o datorie care mai degrabă ni se impune decât o chestiune de alegere liberă. Numai acela nu are nevoie de pocăință care și-a păzit neștirbite făgăduințele de la botez. Dar este cu putință să existe un asemenea om? Așadar, ca niște pensionari ai pocăinței, noi toți suntem datori mai mult să cultivăm cunoașterea pocăinței și mijloacele ei practice. Să tindem strădaniile noastre într-atât, încât, prin mijlocirea ei, acolo unde ne-a hărăzit nouă locul atotbunătatea Domnului nostru, cunoscând caracterul schimbător al firii noastre, să ne ducem la izbândire făgăduințele.

Acum, ce înseamnă pocăința? Firește nici aceasta nu are nevoie de analiza noastră, dar o mică reamintire vom face iarăși. Pocăința, în sensul propriu al cuvântului, semnifică întoarcerea minții la temeiurile ei de la care a fost abătută și pervertită. Mintea, cum știți cu toții, este mijlocul prin care comunicăm ca ființe raționale cu lumea exterioară nouă și dincolo de aceasta, până la însăși cunoașterea lui Dumnezeu și la izbândirea făgăduințelor. Toate acestea încep cu conceperea înțelesurilor. De la înțelesuri are loc această lucrare. Dacă, deci, mintea stă bine pe temelia ei și se folosește bine de înțelesuri, atunci, în mod necesar, se folosește bine și de lucruri. Dacă însă nu se folosește corect de înțelesuri, mintea nu poate sta bine și face abuz de lucruri, care este viața contra firii. Începe mai departe vina și căderea. Prin urmare, se pocăiește corect acela care înțelege că nu merge bine și își cheamă din nou mintea la temelia ei, astfel încât să stea bine, să conceapă corect înțelesurile ei, să le judece și să le poziționeze corect. Cât privește pe Dumnezeu, să creadă drept, cât privește pe oameni, să aibă față de ei dispoziții de compătimire și de dragoste, iar cât privește sinele său, să cugete întotdeauna smerit. Numai atunci intră înlăuntrul pocăinței. Acest mod ne este necesar nouă tuturor, fiindcă nu există o noțiune abstractă de pocăință. Credem, firește, în Dumnezeu, dar modul în care credem este felurit. Credința nu constă numai din a crede că există Dumnezeu și că Dumnezeu este așa cum Îl descriu Sfintele Scripturi. Acest lucru nu spune prea multe. Totuși așa stau lucrurile, iar noi nu putem tăgădui credința acestui fapt evident, Dumnezeu este vrednic de crezare, nu poate fi tăgăduit. Dar ceea ce ne interesează mai mult este ce putem noi arăta lui Dumnezeu din credința noastră. Din descoperire am aflat obârșia noastră. Că de la început am fost zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. După căderea noastră, am fost aduși în această nenorocire unde ne aflăm acum, închiși, întemnițați în această temniță, în valea plângerii. Și acum ne-a dat Dumnezeu putere, și mijloace, și harul întoarcerii acolo de unde am căzut.

Acum mai exact străduința noastră este cum să reușim să ne readucem sinele la corecta lui temelie și să-L convingem mai întâi pe Dumnezeu că ne pocăim pentru trecutul păcătos al ignoranței noastre. Pe lângă această hotărâre, să începem aplicarea practică a dispozițiilor contrare păcatului și de acum încolo să facem numai cele pe care Dumnezeu le voiește și le iubește.

(Cuviosul Iosif Vatopedinul, Mesaje athonite, traducere de Laura Enache, în curs de aparție la Editura Doxologia)

Vă mai recomandăm și:

• Gheron Iosif Vatopedinul: Cea dintâi cerință pentru fiecare păcătos care se pocăiește este să înceteze să păcătuiască

• Gheron Iosif Vatopedinul: Al doilea stadiu al pocăinței se numește luminarea