Despre pocăință (această omilie a fost ținută de gheronda unor studenți în Biserica Sfântului Gherasim din Ano Ilision din Athena)

Viața împotriva firii, în care se află toți aceia care încă nu au început să se pocăiască, este legea poftei. După cădere, omul a pierdut simplitatea, și-a pierdut personalitatea și acolo unde mai înainte era simplitatea, acum s-a instalat viclenia și pervertirea. Acum este nevoie de o luptă titanică astfel încât să ne redobândim locul. Nu acolo unde ne îmbrâncesc simțirile noastre greșite, patimile și legea poftei, ci acolo unde este numai legea strictului necesar și mai mult decât atât, acolo unde Îi place lui Dumnezeu.

Prorocul David în Psalmii săi descrie ticăloșia vieții celei împotriva firii a omului căzut pe care, de altfel, îl numește omul cel vechi și Sfântul apostol Pavel completează cu patimile și poftele lui. Altundeva iarăși, același apostol îl numește trup al păcatului. Această stare este și este numită contra firii. Această stare nu are cerințe fiziologice, cele care sunt necesare legilor fizice ale vieții noastre, ci pretinde satisfacerea patimilor iraționale, care nu sunt legi fiziologice, ci legi ale poftei. Așa cum animalul nu are rațiune ca să judece ceea ce îi este strict necesar, ci are doar instinct, tot așa sfârșește și omul vechi, omul stricat: umblă după legile instinctului.

Așadar, începe omul să se pocăiască. Se oprește din păcat, din a repeta relele acestea de care a fost împuns pe când se afla sub legile poftei și supus patimilor pe care le-a lucrat până acum trăind departe de Dumnezeu. Încetează din ele și nu le mai repetă. Acesta este cel dintâi stadiu al pocăinței. Celui ce se pocăiește i se impune în mod absolut încetarea din viața cea contra firii, fără reguli și principii, fără legi. Nu poate să spună cineva că se pocăiește, și în același timp să continue să trăiască după legile vieții celei contra firii. Pentru că, dacă face aceasta, atunci nu va conlucra cu el dumnezeiescul har, fără de care nu putem face nimic. Pentru că într-un trup întinat de păcat Dumnezeu nu va intra, căci chiar dacă va și intra, zice Prorocul, degrab va și ieși. Prin urmare, cea dintâi cerință pentru fiecare păcătos care se pocăiește este să înceteze să păcătuiască. Aceasta se impune ca o datorie. Fiindcă, dacă nu va începe de aici, pocăința lui este în van. Fiindcă păcatul cu fapta înseamnă, practic, tăgăduire. Cum poate cineva să spună că are credință în Dumnezeu, pe Care Îl primește ca pe un Domn și Stăpân al lui, și în aceeași clipă să păcătuiască? Aceasta este tăgăduire în toată regula. Dar tocmai tăgăduirea lui Dumnezeu este ceea ce a și provocat căderea. Trebuie să se ia aminte că în cădere cele două firi raționale, îngerească și omenească, nu L-au tăgăduit direct pe Dumnezeu, ci au tăgăduit porunca Lui, au călcat ceea ce Dumnezeu voia și astfel a avut loc căderea. Dacă, așadar, un om va continua să calce porunca și să trăiască o viață contra firii, socotind în același timp că se pocăiește, acela se înșeală.

Când omul încetează a mai păcătui cu fapta, atunci începe al doilea stadiu al pocăinței. Începe să îi pară rău pentru trecutul lui nenorocit. Prin acest mod se lucrează două lucruri. Mai întâi, penitentul se convinge pe el însuși să descopere mijloace prin care să-și dovedească întoarcerea lui reală la Dumnezeu, în al doilea rând, în această treaptă încearcă să Îl înduplece pe Dumnezeu, să Îl înduioșeze, să-i stingă vina și să-l ierte pentru trecutul lui nenorocit. Începe să plângă și să se necăjească, pentru că L-a întristat pe Dumnezeu și astfel, în acest mod, se înfăptuiește îndoita lucrare a pocăinței. Omul, alcătuit din suflet și trup, în tot ceea ce hotărăște, lucrează prin ambele lui părți. Ia hotărârea în mintea lui și o lucrează și o pune în aplicare în mod practic prin mădularele și simțurile trupului. Tot așa și în cazul pocăinței. Prin întristare, prin căință și prin iertare, intră în pocăință cu întreaga lui lume sufletească. Iar prin lucrarea practică a plânsului și a ostenelii, participă și restul trupului, și astfel ambele părți, trupul și sufletul, așa cum au păcătuit împreună, iarăși împreună se pocăiesc. Acesta este modul practic.

Prin urmare, când omul începe în acest mod să înceteze a mai păcătui și plânge pentru păcatele de mai înainte, atunci începe practic să pătrundă rațional și după lege în adevărata pocăință. Dacă stăruie în aceasta după predania Bisericii noastre, participând la toate tainele pe care Biserica le oferă, atunci dumnezeiescul har se apropie de el ca de unul care se pocăiește cu adevărat și cu consecvență și imediat îl  întărește. Iată cum se micșorează nebunia și puterea patimilor, precum și răul obicei pe care l-a dobândit păcătuind. Începe astfel să se facă stăpân peste simțurile sale într-atât, încât hotărârile lui sunt tot mai ușor de aplicat și de îndeplinit. Prin plâns și prin deasa mărturisire către Dumnezeu se întregește pocăința lui, astfel încât dumnezeiescul har, care a plecat din pricina păcatului, se întoarce. Începe atunci, prin conlucrarea dumnezeiescului har și voia lui liberă, să-și recapete personalitatea pe care a distrus-o păcatul. Dacă va continua în acest mod, încet-încet mintea prin har se luminează tot mai mult. Dobândește o oarecare ușurință în a cunoaște, în a judeca și în a nu se înșela. Iar simțurile încep să se supună minții. De unde altă dată ele se impuneau asupra lui prin nebunia și prin pornirea seducției/atracției și a patimii și îi sileau mintea să cedeze cerințelor iraționale, acum mintea devine stăpână simțurilor, le îmblânzește și le convinge să se supună numai legilor strictului necesar, și nu poftei. Altădată patimile, momelile, pricinile, pretextele, părțile care îl țineau rob și îl sileau să trădeze credința în Hristos, acum sunt controlate cu o mai mare ușurință încât a devenit și stăpânul lor. Dacă va continua acest mod al adevăratei pocăințe cu ajutorul tainelor Bisericii noastre, atunci va urca  de la starea împotriva firii a pornirilor pătimașe și a poftelor la nivelul potrivit firii. Și exact acest lucru îl cere Dumnezeu de la om. Dacă, luptându-se, va ajunge în acest punct, deja a trecut cu bună încredințare de primul stadiu al pocăinței, numit în limbajul părinților, curățirea.

(Cuviosul Iosif Vatopedinul, Mesaje athonite, traducere de Laura Enache, în curs de aparție la Editura Doxologia)

Vă mai recomandăm și:

• Gheron Iosif Vatopedinul: Se pocăiește corect acela care înțelege că nu merge bine și își cheamă din nou mintea la temelia ei

• Gheron Iosif Vatopedinul: Al doilea stadiu al pocăinței se numește luminarea