În vremea aceea fariseii s-au sfătuit împotriva lui Iisus cum să-L piardă. Însă Iisus, cunoscându-i, S-a dus de acolo. Și mulți au venit după El și i-a vindecat pe toți. Dar le-a poruncit ca să nu-L dea în vileag. Atunci au adus la El pe un demonizat, orb și mut, și l-a vindecat, încât cel orb și mut vorbea și vedea. Iar mulțimile toate se mirau zicând: Nu este, oare, Acesta Fiul lui David? Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia diavolilor. Cunoscând gândurile lor, Iisus le-a zis: Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui. Dacă Satana scoate pe Satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci, cum va putea dăinui împărăția lui? Și dacă Eu scot pe diavoli cu Beelzebul, feciorii voștri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe diavoli, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu. Cum poate cineva să intre în casa celui tare și să-i jefuiască lucrurile dacă nu va lega întâi pe cel tare și pe urmă să-i prade casa? Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, și cine nu adună cu Mine, risipește. (Matei 12, 14-16; 22-30) (Marți în săptămâna a cincea după Rusalii)

Facerea de bine, după cum se știe, nu întotdeauna atrage laudele celor din jur. Poate prea mult, azi, invidia este cea care sucește atât de tare lucrurile, mai ales dacă e manevrată cu dibăcie, încât imaginea pe care o au oamenii despre binefacere poate să capete valența opusă. În cazul Domnului, binefacerea era de obicei „taxată” în sinagogă, dacă se și întâmpla să fie sabat, zi în care eronat se credea că nu e permisă nici o acțiune. Porunca devenise lege pietrificată și orice faptă era automat văzută ca rea, dacă încălca principiul nelucrării sabatice. Azi s-ar putea face analogie cu modul perceperii duminicii ca sărbătoare: nu e permisă prepararea mâncării, deci nici ospătarea cuiva pentru că se încalcă sărbătoarea, nu e permisă coaserea unui nasture la o haină care trebuie îmbrăcată, dar în schimb e permisă bârfirea aproapelui, e permisă petrecerea întregii zile în fața televizorului, a calculatorului sau navigând pe internet și așa mai departe. Nu că ar fi rele, însă este de cercetat cât anume Îi mai rămâne din duminică lui Dumnezeu. Nu e neapărat de crezut că erau chiar așa de cicălitori și împietriți în răutate fariseii și învățătorii de lege. Nu înseamnă că erau mereu îmbufnați și nu făceau și ei, când se putea, binele. Dar invidia că altcineva captează atenția publicului, că deodată ei rămân în plan secund, i-a determinat prin ispită să găsească tot felul de cusururi Domnului, prin care doreau să demonstreze că minunile Sale nu ar fi valabile.

Cu atât mai mult, Iisus le dă oponenților prilej să judece chiar mai rău, căci vindecă un demonizat, orb și mut, tot în zi de sabat. Dacă mulțimea se mira de această vindecare, care nu era un lucru obișnuit – mai trebuie menționat că existau vraci și vindecători care se foloseau fie de medicamente, fie de amulete pentru a face exorcizări sau vindecări – minunea Domnului, săvârșită numai prin cuvânt, cu o lejeritate aidoma cu normalitatea, era ceva cu totul șocant. Tocmai naturalețea actului îndârjea și mai tare pe potrivnici, care nu erau neapărat împotriva miracolului, ci se simțeau depășiți de situație. Atunci, nu le mai  rămânea de făcut decât să afirme: „cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni”. Altfel spus, puterea de a face minuni vine de la cel rău, din moment ce Iisus încalcă legea. Un raționament care s-ar părea logic în falsa lor filosofie a interpretării legii, deși Domnul imediat arată cât de șubredă e o asemenea viziune plină de judecată răutăcioasă.

Deseori, Hristos nu răspunde oponenților, dar de data aceasta Se apără. Din context se înțelege că Iisus nici nu a auzit direct criticile lor, ci le-a simțit inimile îndârjite. Și atunci le spune, apelând la o scurtă comparație luată din politica vremii, că o împărăție nu se surpă pe ea însăși, că așa s-ar autodistruge. Chiar împărăția răului să fie, un demon nu ar lucra împotriva altui demon ca să îl alunge. Nu se poate scoate demon printr-un alt demon. Cu atât mai mult, dacă Însuși Iisus ar lucra minunile cu puterea celui rău, atunci s-ar ridica problema, cu ce duh lucrează toți vindecătorii populari. Indirect, Domnul arată că vracii și vrăjitorii înșiși ar trebui chestionați dacă nu cumva în exorcismele lor, folosind amulete și vrăji, stau împotriva lui Dumnezeu.

Prin riposta Sa argumentată, Domnul evidențiază că gândirea învățătorilor de lege e greșită. Minunile nu sunt semne ale unei forțe malefice, ci a faptului că se apropie Împărăția lui Dumnezeu, însă numai pentru cei care au ochi să o vadă. Întorcând invers argumentul Domnului, ne putem întreba: ce duh poate fi astăzi, în zilele noastre, în persoanele care realizează vindecări, mai aparente, mai reale, dar care amestecă cele ale lui Dumnezeu cu practici dubioase? Odinioară Hristos a spus că pomul bun se cunoaște după roade bune, iar pomul rău după roadele sale rele (Matei 7, 17). Cam la fel  stau lucrurile și în procesul miracolelor, astăzi la mare căutare, ca și acum două mii de ani.

Putem discerne dacă o faptă miraculoasă se petrece cu puterea lui Dumnezeu, dacă persoana care a făcut-o se comportă ca om al lui Dumnezeu. Pe atunci Iisus era văzut de oponenți nu ca Omul lui Dumnezeu, tocmai fiindcă nu respecta sabatul, adică o lege. Probabil și noi L-am judeca la fel, dacă ar veni în zilele noastre. Dar ceea ce merită reținut este că minunea nu e spre slava deșartă, spre afirmarea individuală, ci spre îndreptare, atunci e lucrată cu puterea lui Dumnezeu. Minunea în sine, miracolul, supranaturalul – că e real, că e bine înfășat în iluzii – sunt pentru creștini importante dacă acestea îi apropie de Dumnezeu într-un fel sau altul. Dacă e vorba numai de senzațional, de spectacol, atunci orice minune are rolul de a duce la pierzare și nu la unirea cu Dumnezeu. Lucrurile dumnezeiești se fac tainic. Nu în secret, dar discret, nu pentru propagandă, ci pentru înmulțirea binelui.