La fiecare capăt al acelei bănci se desfășura câte o acțiune. În dreapta – mama, cu capul plecat înspre dispozitivul din palmă, în stânga – fetița ei, de vreo doi ani, cu palmele încercând să se prindă de spătarul băncii. Nici nu știu cum a fost posibil ca, într-o fracțiune de secundă, un bărbat ce trecea prin spatele acestora, să aibă o reacție atât de rapidă, încât s-o prindă pe fetiță când tocmai aluneca. O prezență salvatoare a anticipat și împiedicat tragedia ce ar fi urmat, dat fiind gardul metalic înspre care s-ar fi îndreptat biata copilă în cădere. Cei care ne-am aflat prin preajmă am rămas, pentru o vreme, statui vii. Mama, în ne-prezența ei, târziu a înțeles că e parte a operei de artă instantaneu create. Nici o tresărire, nici o preocupare, nimic n-o desfăcea din ecran.

Pentru oameni, tehnologia e un refugiu. Sunt obosiți, pierduți, adânciți în anxietate și frică. Le-a devenit idol și sunt capabili să-și ucidă semenul care vine cu o opinie contrară despre un dispozitiv, o aplicație sau orice produs al „științei”.

Știința ne-a prelungit viețile. Datorită ei trăim mai mult decât strămoșii noștri. E apoftegma anilor aceștia. Dar chiar trăim? Viețuim ca să ce? Ca să fim și mai agresivi cu ceilalți? Ca să producem lucruri neimportante pentru instituții și companii? Ca să nu mai observăm nimic din ce e viu în jurul nostru? Ca să rămânem singuri după ce, decenii întregi, ne-am dedicat unui stabiliment, ca apoi, într-o clipită, să fim scuipați afară? Ne lăudăm cu zile multe... dar care „zile”? Sunt ore după ore de otrăvire a sufletului și trupului nostru cu imagini, mâncare hiperprocesată și tot felul de tehno-progresisme menite, aparent, să ne ușureze viața, dar care ne-au pus pietre sisifice în toate buzunarele ființei.

Ne ucidem lent cu surogatele laboratoarelor și tot de la ele sperăm să ne vină vindecarea?! Ni se răstoarnă capul de oboseală pentru proiecte care nu au nicio aplicabilitate, ni se scurge corpul de atâta imobilitate în scaune, încremenim la ședințe în care se vorbește despre nimic, ni se topește viața secundă de secundă în polemici sterile, flancați de trufie și sete de putere. Activăm în medii nu doar nepregătite, ci care refuză să pună starea de fapt sub semnul întrebării. Noi suntem prizonierii propriilor cutii în care ne-am claustrat. Noi, în fapt, evangheliștii companiilor! În timpul ăsta... copii cad în gol, noi privim în beznă și așteptăm ca hăul să ne mântuie.

Se știe că există o competiție puternică între companiile care ne doresc în distopicul și seducătorul lor univers, inspirat din captivanta, periculoasa și adeseori hilara lume virtuală pe care scriitorul Neal Stephenson a imaginat-o în „Snow Crash”. Roblox, Microsoft, Facebook, Nvidia, Unity, Snap, Autodesk, Tencent, Epic Games și Amazon ne vor atenția și viața în universurile pe care le construiesc și în care tranzacționează. Echipele complexe ale acestor potențiali jucători și activatori ai „următoarei frontiere” generează și propun o realitate mixtă, conectivitate sporită, experiențe interoperabile, avataruri personalizate, teleportări, clone digitale, simulări și efecte vizuale uimitoare, spații participative și o economie virtuală.

„S-ar putea să nu crezi că vei fi în Metavers, dar promit că în următorii cinci ani toți vom fi într-un fel sau altul”, profețește Richard Kerris, unul dintre personajele-cheie de la Nvidia, care lucrează demult la tehnologia de reconfigurare a noilor lumi în care vom exista.

Mulți dintre cei de astăzi sălășluiesc deja în Bollyverse își hrănesc asiduu replicile virtuale pregătindu-se pentru acest univers imersiv, cu granițe permeabile. Fetele care se visau prințese înconjurate de valeți și purtate veșnic în lectică vor avea asistenți personali de inteligență artificială care le vor fi slujitori devotați la confluența dintre viața reală și cea virtuală. Însă, devin personaje informe, nediferențiate, la mâna universului croit după înfățișarea lui Darth Vader, care doar execută niște comenzi, ale unui sistem ce funcționează pe baza unei rețete cu ordine, nu cu recomandări ori sfaturi. Domnițele sunt, în fond, slujnice compulsive ale unei mega-structuri monstruoase, inabile să mai distingă în abis, trăind din victorii-surogat.  

Minunatei Planete i se pun obloane și se deschid ferestre înspre lumi ale ne-ființei și ne-naturalului, un tărâm al tenebrelor care va transforma cununa Creației într-un mănunchi de creiere abandonate în plasa magnaților, a multimiliardarilor intrați în acerba competiție a curselor spațiale.

Tehnologia ne cunoaște vulnerabilitățile profunde ale creierului. Cu fiecare strop de dopamină pe care ni-l oferă, belșugoșii aceștia sunt mai aproape de stele, iar noi – la ani lumină de centrul ființei noastre.