Neurobiologia dependențelor comportamentale de tehnologie și abstinența digitală

Discernământul creştin propune în cazul existenţei unor comportamente dependente: abstinenţa digitală, prin încercarea de abţinere de la folosirea îndelungată a dispozitivelor digitale, exploatarea lor raţională şi morală, în ceea ce priveşte timpul de folosire şi conţinuturile urmărite şi redirecţionarea energiei risipite anterior cu acestea, în activităţi benefice şi constructive: rugăciune, lectură, comunicare şi dialog direct, muncă, sport, natură, care să implice fizic, intelectual şi afectiv.

În lucrarea sa Captivi în Internet, Jean-Claude Larchet, referindu-se la televiziune, constata că „nici o altă tehnologie nu s-a infiltrat în activitatea noastră zilnică pentru un timp atât de îndelungat, nu a solicitat atenţia şi intervenţia noastră atât de constant, nu a invadat atât de mult viaţa noastră privată, familială şi publică, nu a pătruns atât de profund în lăuntrul vieţii noastre sufleteşti. Nici o altă tehnologie nu a transformat atât de mult raporturile noastre cu spaţiul şi timpul, felul nostru de a vedea lumea, relaţiile noastre cu ceilalţi, reprezentarea pe care o avem despre noi, natura şi ritmul activităţilor noastre de la serviciu şi din timpul liber, forma noastră de comunicare, ca şi natura, structura şi forma vieţii noastre psihice şi intelectuale. Şi nici o altă tehnică, prin influenţa exercitată asupra modului nostru de a fi, care constituie textura existenţei noastre, nu a avut un impact atât de important asupra vieţii noastre spirituale”[1].

Într-un mod similar, Nicolas Carr, în cartea sa Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman, referindu-se la efectele tehnologiei digitale asupra proprie vieţi lăuntrice, spunea: „În ultimii ani, am avut senzaţia neplăcută că cineva, sau ceva, a meşterit prin creierul meu, reconfigurând circuitele neuronale şi reprogramând memoria. Mintea mea nu e pe ducă – pe cât se poate -, dar se modifică. Nu mai gândesc aşa cum obişnuiam să o fac. O simt cel mai tare atunci când citesc. Eram obişnuit să-mi pară uşor să mă scufund într-o carte sau într-un articol lung. Mintea mea era prinsă în urzeala narativă sau în meandrele argumentării şi-mi petreceam ore în şir cutreierând agale prin lungi fragmente de proză. Rar mi se întâmplă. Acum concentrarea mea începe să o ia razna după o pagină sau două. Devin agitat, pierd şirul, încep să caut altceva de făcut. Mereu am senzaţia că-mi târâi creierul îndărătnic, forţându-l să revină la text. Lectura profundă, care obişnuia să vină firesc, a devenit un efort”[2].      

Şi, continua acelaşi autor: „Cândva, prin 2007, un şarpe de îndoială s-a strecurat târâş în info-paradisul meu. Am început să bag de seamă că netul exercita asupra mea o influenţă mult mai puternică şi mai vastă decât o făcuse vreodată vechiul meu PC solitar. Nu era doar faptul că stăteam atât de mult holbându-mă la un monitor. Nu era doar faptul că atât de multe dintre obiceiurile şi rutinele mele se schimbau pe măsură ce deveneam tot mai deprins cu şi tot mai dependent de site-urile şi serviciile de pe net. Chiar felul în care funcţiona creierul meu părea să se schimbe. Atunci a început să mă preocupe incapacitatea mea de-a da atenţie unui lucru mai mult de câteva minute. La început, am socotit că problema era un simptom de atrofiere a minţii la vârsta mijlocie. Însă creierul meu, mi-am dat seama, nu doar o lua razna. Era flămând. Cerea să fie hrănit aşa cum îl hrănea netul – şi cu cât înghiţea mai multă hrană, cu atât foamea sporea. Chiar şi atunci când nu eram lângă computer, tânjeam să-mi verific mailul, să clichez pe linkuri, să fac ceva Googling. Voiam să fiu conectat. Aşa cum Microsoft Word mă transformase într-un procesor de cuvinte în carne şi oase, internetul, am simţit, mă transforma în ceva asemănător cu o maşină de procesare a datelor de mare viteză, un HAL uman. Mi s-a făcut dor de vechiul meu creier”[3].

Prin aceste cuvinte, Nicolas Carr a surprins unele dintre consecinţele neurologice pe care le are consumul intens de internet, legat de ceea ce se numeşte astăzi neuroplaticitatea cerebrală, în sensul că, pe măsură ce anumite circuite ale creierului se întăresc prin repetiţii, fie că este vorba de activităţi fizice, dar mai ales mentale, acestea se transformă într-un obicei, conducând la ceea ce devine o a doua natură a omului, de multe ori mai puternică decât prima, sau, în termeni tehnici, se creează noi reţele şi magistrale neuronale, care iau locul celor diminuate şi dispărute, datorită nemaiutilizării lor. Prin repetiţie, se creează, astfel, noi sinapse, care le înlocuiesc pe cele vechi.

Acelaşi autor nota că, în virtutea acestea neuroplasticităţi cerebrale, cu cât utilizăm mai mult netul, cu atât antrenăm creierul să fie mai distras, prin procesarea rapidă şi eficientă a informaţiilor, dar cu o atenţie fragmentată, astfel încât, multora dintre noi ne este greu să ne concentrăm în diferitele activităţi pe care le desfăşurăm, chiar şi atunci când suntem departe de tehnologia informaţională.

Se vorbeşte despre efectele pe care netul le-ar provoca, nu doar asupra lecturii sau a scrierii, ci şi asupra cogniţiei sau a gândirii umane, unul dintre acestea fiind declarat a fi superficialitatea, care ar fi provocată, printre altele de iluzia multitaskingului. Omul care accesează internetul, dezvoltă, în paralel, mai multe activităţi, însă cercetările de ultimă oră demonstrează că nu este un comportament productiv, creierul uman fiind construit să proceseze eficient informaţiile una după alta sau secvenţial şi nu simultan. Comutarea sa de la o sarcină la alta are nevoie de un timp de operare, ceea ce creeată pauze de eficienţă. S-a constatat că, dacă în timp ce o persoană lucrează intens, este provocată de un email, perioada de care are nevoie pentru a se recupla şi a ajunge la performanţa anterioară acestei breşe, este de 23-25 de minute, or, mulţi dintre noi răspundem la mai mult de trei mesaje pe oră, având iluzia desfăşurării unei activităţi performante[4].

Există numeroşi autori care vorbesc, ca şi în cazul neuromarketingului, de exploatarea cercetărilor de chimie  cerebrală în ceea ce priveşte comportamentul cumpărătorului sau al consumatorului, legate în mod particular de circuitul dopaminei, al dorinţei, motivaţiei şi al recompensei, identificând aşa-numitele „puncte ale fericirii digitale”, pentru a le activa şi suprastimula, lucru ce are un impact special mai ales asupra copiilor şi al tinerilor, al căror aparat psihic nu este deplin conturat şi al căror autocontrol şi discernământ nu sunt complet consolitate.

Adam Alter arăta că „oamenii care elaborează şi perfecţionează programele pe calculator, jocurile şi experienţele interactive sunt foate pricepuţi la ceea ce fac. Rulează mii de teste pe milioane de utilizatori pentru a afla ce ajustări de detaliu au succes şi care nu – ce culori de fundal, fonturi şi sunete maximizează implicarea şi minimalizează frustrarea. Pe măsură ce o experienţă evoluează, aceasta se transformă într-o versiune irezistibilă, tot mai puternică, a experienţei din trecut. În 2004, Facebook era distractiv; în 2016, generează dependenţă”[5].

Este deosebit de utilă şi observaţia pe care o făcea un cunoscător al acestor realităţi, spunând că „depinde de noi să le respectăm cunoştinţele specializate, aplicarea tehnologiilor avansate de monitorizare a creierului şi investiţiile financiare uriaşe. Ei concurează cu îndârjire pentru a ne atrage banii, atenţia involuntară şi – cel mai îngrijorător pentru părinţi – atenţia voluntară a copiilor noştri”[6].

Biologia şi mecanismul dependenţei, inclusiv cea de internet, are legătură cu modificările din zona tegmentară ventrală a creierului, o mică formaţiune cerebrală din apropierea bazei acestuia, care produce dopamină, pe care o trimite în celelalte arii cerebrale. Aici se află sistemul de recompensă a creierului, care generează dorinţa, pofta, căutarea, concentrarea, energia şi motivaţia. Intervenţia, prin diferite metode, în mărirea cantităţii de dopamină, conduce la dependenţa faţă de substanţa, metoda, mijlocul, sau experienţa care a produs-o. Însă, în circuitul producerii plăcerii, pentru a fi păstrată starea de interes a persoanei faţă de dependenţa sa, trebuie mărită permanent cantitatea de dopamină, prin expunere cât mai intensă şi de durată faţă de acesta.

Legat de biologia dependenţei comportamentale, se vorbeşte astfel de identificarea centrului plăcerii şi al recompensei, arătându-se că producătorii de tehnologie informaţională şi în mod deosebit de jocuri virtuale, exploatează cunoştinţele referitoare la efectele dopaminei, „molecula plăcerii”, nu doar a plăcerii fizice, cât mai ales plăcerea anticipării, marcată de noutate şi neprevăzut, implicată în mecanismul recompensei. Ea face parte din sistemul de recompensă a creierului, din reţeaua care generează dorinţa, căutarea, energia, motivaţia, concentrarea asupra unei sarcini, trimiţând un stimulent natural asupra celorlalte regiuni cerebrale[7]

Cea mai mare parte a jocurilor virtuale, spre exemplu, precum susţin specialiştii, sunt alimentate de aceleaşi nevoi umane de bază: cea de interacţiune şi sprijin social, cea de stimulare cognitivă şi cea care oferă senzaţia unei reuşite[8].

Datorită atractivităţii acestor tehnologii informaţionale şi în mod deosebit a celor care folosesc imaginile, ele se adresează şi potenţează toate simţurile, provocând un val de dopamină, ca o sursă de plăcere, însă, pe măsură ce aceasta se revarsă în creier, pentru a produce un efect susţinut, ba chiar mărit, trebuie crescută cantitatea produsă, astfel încât imaginile, experienţele implicate să îşi păstreze cantitatea de atractivitate. Din acest motiv, imaginile, fondul muzical, sistemul de feedback şi de recompense trebuie să fie tot mai puternic evidenţiat.

Adam Alter descrie astfel mecanismul creerii dependenţei: La început, la prima sau primele expuneri faţă de senzorul care provoacă atenţia, creierul transformă valul de dopamină în plăcere, pe care o împrăştie în tot organismul. Însă, pe măsură ce experienţa se repetă, cantitatea de dopamină secretată este mai mică, astfel încât singurul mod de a ajunge la intensitatea primei experienţe este amplificarea cantităţii experienţei producătoare de plăcere, ca durată şi ca senzaţie. Atunci când este vorba de tehnologia informaţională, aceasta presupune, pe de o parte, a petrece mai mult timp în compania jocurilor, site-urilor care produc plăcere şi satisfacţie, iar pe de altă parte, de înaintarea la niveluri mai înalte de solicitare, implicare şi recompensare. Pe măsură, însă, ce creierul îşi dezvoltă toleranţa, zonele care produc dopamină se restrâng, devenind active prin suprastimulare.

Prin urmare, ceea ce face dependenţele plăcute este, pe de o parte, faptul că creierul produce mai puţină dopamină pentru a stăvili valul de euforie, iar când sursa acesteia dispare, se luptă să o amplifice. Acest ciclu se repetă, creierul răspuzând printr-o producţie din ce în ce mai slabă de dopamină, solicând suprastimularea, ca durată şi intensitate, a stimulilor, în cazul nostru imaginile, sunetele producătoare, ce angajează participarea şi reacţia simţurilor umane[9].

În diagnosticarea dependenţelor de diferitele dispozitive virtuale, DSM V, foloseşte, prin comparaţie cu criteriile identificate pentru dependenţa de jocurile video, 9 criterii de diagnosticare:

1.Preocuparea excesivă, obsesivă, compulsivă, legată de jocuri;

2. Simptome ale sevrajului, precum anxietatea, iritabilitatea, tristeţea, în cazul în care dorinţa de a avea acees la aceste jocuri nu poate fi împlinită;

3. Un nivel crescut de toleranţă la jocuri;

4. Tentative nereuşite de a renunţa la ele sau de a limita timpul afectat lor;

5. Pierderea interesului faţă de alte activităţi, care altădată pasionau respectiva persoană, fiind adevărate hobby-uri;

6. Continuarea utilizării lor excesive, chiar şi în cazul conştientizării existenţei dependenţei;

7. Inducerea în eroare a altora, cu privire la timpul alocat acestora, persoana dependentă minţind că le-a alocat un timp mai scurt;

8. Folosirea jocurilor pentru a elimina dispoziţia proastă;

9. Punerea în pericol şi chiar pierderea unei relaţii semnificative, a unei oportunităţi, a serviciului, a prietenilor şi chiar a familiei.

Întrunirea a cinci din aceste nouă criterii arată o dependenţă sau adicţie şi faptul că este vorba despre o persoană dependentă sau o personalitate adictivă.

Mai pe scurt, dependenţa faţă de ele se arată prin: preocupare excesivă; toleranţă sporită; sevraj accentuat; perseverenţă competitivă; evadare virtuală; probleme create; minciuna; dezechilibru; performanţă; conflict.

În imposibilitatea de a da curs pasiunii sau dependenţei sale, utilizatorul tehnologiilor virtuale trăieşte o adevărată depresie de calculator sau de internet, iar atunci când nu are la dispoziţie telefonul sau smartphonul – o reală nanofobie.

Analiştii acestor realităţi identifică numeroase efecte pozitive ale utilizării tehnologiei informaţionale, în special în simplificarea, organizarea şi sintetizarea informaţiilor. Chiar şi jocurile video dezvoltă abilităţi, precum acuitatea vizuală, viteză de reacţie, coordonare precisă între mână şi imagine, iar aşa cum arată unele studii recente, intensificarea relaţiilor sociale, inclusiv cu membrii familiei. Nu poate fi ignorat, însă, faptul că prin multitaskingul pe care îl implică acestea fragmentează concentrarea, superficializează cogniţia umană. Dependentul patologic de acestea nu mai este capabil să se aplece asupra unui lucru, precum lectură, scris, reflecţie, etc. El nu mai are capacitatea să plonjeze adânc în aceste activităţi, ci pluteşte la suprafaţa lor.

            Cea mai gravă consecinţă a vizionării nelimitate a tehnologiei este afectarea cortexului prefrontal, care este centrul executiv al creierului, sediul sentimentelor superioare, al motivaţiei, al atenţiei, al controlului comportamentelor şi al emoţiilor, prin care omul se diferenţiază de animale[10]. Aici se realizează sinteza dintre gândire, simţire şi comportament.

Efectele afectării sau vătămării ariilor prefrontale ale creierului sunt următoarele deficienţe: incapacitatea de concentrare a atenţiei, tendinţa de a fi uşor distras de variaţii stimuli exteriori; incapcitatea de control a comportamentului, impulsurile interioare manifestându-se fără control în exterior; dificultatea de amânare a răsplatei; lipsa organizării şi a planificării în planul vieţii, manifestată prin neglijenţă şi delăsare; defazare între gândire şi acţiune; probleme de exprimare, în conceptualizare şi exprimarea ideilor, sărăcie verbale, limbaj stereotip; incapacitatea de implicare în diferitele activităţi şi de păstrare a motivaţiei pentru desfăşurarea lor; probleme legate de controlul emoţional, persoana respectivă având o slabă capacitate de reflecţia asupra urmărilor posibilelor sale fapte şi de a le cenzurare pe cele cu efecte negative; dificultăţi în controlul şi dirijarea atenţiei; alterarea flexibilităţii de gândire, pierderea curiozităţii şi slăbirea capacităţii de decizie; exacerbarea reacţiilor instinctive, în detrimentul celor controlate, inclusiv în comportamentul legat de alimentaţie (bulimia) sau sexualitate, etc[11]. Multe dintre acestea sunt observate la persoanele dependente de tehnologia digitală.

Cu toate acestea, reflecţia morală asupra locului şi rolului pe care îl ocupă tehnologia informaţională în viaţa omului contemporan trebuie să fie una raţională şi obiectivă, insistând asupra aspectelor pozitive, benefice, ale dezvoltării ei fulminante şi ale utilizării ei. Chiar şi atunci când se vorbeşte despre parte ei întunecoasă, despre capcanele şi pericolele la care îl expun ea pe om, cu atât mai mult pe copii şi adolescenţi, trebuie subliniat faptul că oricare dintre cercetările efectuate, fie cele favorabile, fie cele care sesizează riscurile posibile, arată, cu onestitate şi discernământ, faptul că doar o categorie mică, între 5-10% dintre persoane, indiferent de vârsta lor, dezvoltă o adicţie sau o dependenţă de una sau alta dintre formele sau dispozitivele digitale. Cifra nu este chiar apocaliptică, însă, aceleaşi cercetări arată că ea creşte cu deosebită viteză, ceea ce trebuie să ofere tuturor un prilej de adâncă meditaţie, spre o justă soluţionare a relaţiei dintre om şi media. 

Aşadar, media nu este nici bună în întregime, nici rea, prin însuşi statutul ei, ci este neutră, spiritual. Ceea ce contează este folosinţa, utilizarea sau relaţia la care ajunge omul, singura fiinţă înzestrată cu raţiune, faţă de ea: pozitivă şi benefică vieţii sale generale sau adictivă şi înrobitoare.

În privinţa modului în care tehnologia ne poate subjuga, este paradigmatică fabula cu vulpea şi pasărea: Într-o zi, vulpea îi oferă păsării un vierme, în schimbul unei singure pene. „Ce bine! - spune pasărea. Nu mai trebuie să mă trezesc devreme, să scormonesc pământul şi să găsesc eu singură unul. Şi nu-mi voi pierde decât o pană”. A doua zi, la fel şi tot astfel, zi după zi, până când pasărea oferă ultima pană, nemaiputând zbura. În clipa următoare, vulpea o mănâncă[12].

Morala fabulei este următoarea: atât timp cât folosim tehnologia în scop educativ, pozitiv sau folositor, ea este de un real beneficiu. Însă, dacă nu avem discernământ în ceea ce priveşte timpul consacrat ei şi nici înţelepciune, în selecţia conţinuturilor acestora, asemenea vulpii, ea ne atrage şi poate prinde în cursă, provocând grave dependenţe, de care omul se poate elibera cu multă dificultate.

Din acest motiv, discernământul creştin propune în cazul existenţei unor comportamente dependente: abstinenţa digitală, prin încercarea de abţinere de la folosirea îndelungată a dispozitivelor digitale, exploatarea lor raţională şi morală, în ceea ce priveşte timpul de folosire şi conţinuturile urmărite şi redirecţionarea energiei risipite anterior cu acestea, în activităţi benefice şi constructive: rugăciune, lectură, comunicare şi dialog direct, muncă, sport, natură, care să implice fizic, intelectual şi afectiv.

 

[1] Jean-Claude LARCHET, Captivi în internet, în româneşte de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2018, pp. 5-6.

[2] Nicolas CARR, Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman, traducere din engleză de Dan Crăciun, Editura Publica, Bucureşti, 2012, p. 23.

[3] Ibidem, pp. 36-37.

[4] Ibidem, p. 259.

[5] Adam ALTER, Irezistibil. Dependenţa de tehnologie şi afacerile din spatele ei, traducere din engleză de Emilia Vasiliu, Editura Publica, Bucureşti, 2017, p. 15.

[6] Lucy Jo PALLADINO, Copiii în epoca dependenţei de tehnologie. Noile dispozitive digitale şi riscurile utilizării lor excesive, traducere de Miruna Andriescu, POLIROM, Iaşi, 2015, p. 204.

[7] Adam ALTER, op. cit., p. 87.

[8] Ibidem, p. 19.

[9] Ibidem, p. 83. Un cunoscător al spiritualităţii ortodoxe, poate remarca asemănarea cu învăţătura, formulată cu aproape un mileniu şi jumătate înainte, de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, referitoare la cercul vicios plăcere-durere.

[10] Virgiliu GHEORGHE, Psihopedagog Nicoleta CRIVEANU, Asist. Univ. Drd. Ing. Andrei DRĂGULINESCU, Efectele micului ecran asupra minţii copilului, Editura Prodromos, Asociaţia Pentru Apărarea Familie şi Copilului, Bucureşti, 2007, p. 12.

[11] Ibidem, pp. 49-50.

[12] Lucy Jo PALLADINO, Copiii în epoca dependenţei de tehnologie. Noile dispozitive digitale şi riscurile utilizării lor excesive, traducere de Miruna Andriescu, POLIROM, Iaşi, 2015, pp. 239-240.

De la același autor

Ultimele din categorie