În mănăstire nu exista nici un preot care să liturghisească regulat. Părintele Nicodim a înştiinţat pe mitropolitul Halchidei, pe bunul Mitropolit Grigorie despre noul monah şi despre virtuţile lui şi s-a hotărât să-l hirotonească.

Auzind acestea, Iacov s-a umplut de o mare dorire şi de multă frică. Sufletul lui plângea cugetând la măreţia preoţiei. Plângea însă şi de dorinţă şi de frică. Îi venea să îmbrăţişeze preoţia şi să moară pentru ea, dar se cutremura şi îl cuprindea frica, acum, când se apropia vremea hirotoniei lui.

La 17 decembrie a coborât la Halchida. A doua zi, mitropolitul l-a hirotonit diacon în bisericuţa Sfintei Varvara. În seara de dinaintea hirotoniei, mitropolitul l-a chemat la el şi i-a spus:

- Vino, fiul meu, Iacove. Tu nu ştii multă carte, dar eşti evlavios şi de aceea te hirotonesc.

În ziua următoare, 19 decembrie, părintele Iacov a fost hirotonit preot în paraclisul Episcopiei. După aceea, a vorbit mitropolitul, povestind întâmplări minunate despre cuvioşii şi sfinţii Bisericii. Celor puţini, care erau de faţă, le-a grăit despre virtuţile tânărului preot Iacov, care stătea cu capul plecat. Iar lui însuşi i-a spus un cuvânt proorocesc:

- Şi tu, fiul meu, te vei sfinţi. Să-ți continui nevoința cu puterea lui Dumnezeu şi Biserica te va proclama Sfânt.

Aceste cuvinte înfricoşătoare au trecut pe deasupra capetelor şi nimeni nu părea să ia aminte la ele. Dar bătrânul Mitropolit Grigorie ştia ce spune, ceea ce îi insuflase Sfântul Duh.

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareţ Iacov Ţalikis, stareţul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de ieromonah Ştefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 87-88)