Motorul societății actuale funcționează pe un combustibil al intenției pur vremelnice. Structura sa este, în esență, omogenă: o compoziție din care orice promite veșnicie sau sacru este evacuat pe țeava de eșapament a noului mers al lucrurilor. Realitatea de azi se definește printr-o dată de expirare reînnoibilă continuu; totul e de unică folosință, motiv pentru care clipa trebuie devorată ca un fast-food înainte de a expira odată cu noi. Ființa s-a refugiat în planul estetic, cel descris de Kierkegaard ca fiind stadiul căutării neîncetate a plăcerii care, inevitabil, duce la plictis și disperare. O disperare tot amânată de direcția invariantului: bea, culca-te cu cine apuci, distreaza-te, simte-te bine nu te chinui să acoperi acea lipsă profundă, chiar chiorăitoare de vid interior. Ni se șoptește că suntem liberi să fim dionisiaci, dar e o bucurie lipită cu pancarte peste un suflet pe care l-am evacuat preventiv. Astfel, asistăm la nașterea lui Homo Hedonis, omul secolului XXI, pentru care evoluția înseamnă doar rafinarea plăcerii sub supravegherea inteligenței artificiale.

Viața nu mai are fluiditatea unei structuri cinematografice, unde fiecare cadru capătă sens prin cel care urmează. Acea cheie hermeneutică, acel înțeles care se ascundea în pliurile creierului (printre șanțurile Sylvius și Rolando) sau în bătăile inimii, s-a pierdut. Am transformat existența în ceva pur fotografic: o succesiune de momente statice, izolate, un mijloc fără un scop final. Este un ciclu închis care se consumă în sine până la epuizarea finală.

Pare ca definesc lucrurile într-o sentință apocaliptică, poate nu înțeleg că normele morale progresează pentru a astupa șanțurile nevoințelor din trecut. Acum, într-o lume în care axa imaginară a moravurilor înclină spre conservarea confortului, pare de necriticat această caldă evoluție care amortizează și cel mai mic zgomot de conștiință și ordine. Dar tocmai în acest context, în care și cele mai de bază nevoi vor fi asigurate tehnologic, e nevoie de trezire, de înțelegere a mecanismelor și a roților dințate societale, ca sa nu fim prinși cu totul de morfina din perfuziile ce ni le punem zilnic când stăm prea mult pe TikTok etc. Devenim locuitori ai unui Matrix de catifea, un fel de cadavre funcționale care își așteaptă data decesului într-o stare de bine cvasi-artificială. Dacă am ajuns să credem cu adevărat că Sisif era fericit în repetiția sa absurdă, înseamnă că ne prăbușim într-o prăpastie sterilă, dezinfectată de orice urmă de Absolut – o lume unde singura metafizică rămasă e cea din sticla de vodkă. 

Patima – fie că e drog, jocuri de noroc sau goana după bani – se instalează sub tâmplă ca o cheie de plumb. Din punct de vedere neuroștiințific, topologia creierului nostru, încă plastică, este forțată să accepte dependența ca normă. În sistemul GABA, inhibitorii sunt la rândul lor inhibați, iar semnalele electrice de recompensă țâșnesc necontrolat, ca neutronii într-o fisiune atomică. Confundăm acest haos chimic cu libertatea. Ne simțim liberi, dar este libertatea de a cădea în gol fără forță centrifugă. Disciplina a devenit un arhaism, un proverb al regimurilor autoritare, în timp ce noi suntem îndemnați să eliberăm animalul, Leviatanul din noi.

Totuși, cei care încă încearcă să se sculpteze într-o Pietà interioară, căutând să respire vaporii transcendenței, sunt cei care au găsit adevărata vocație a acestui secol, a tuturor secolelor. În final, rămân aceleași întrebări: Quid est vita? Quid est veritas?

Cel mai direct instrument de cunoaștere a fost și va fi viața duhovnicească – o telegramă trimisă direct către ousia (esența divină), cea care subzistă dincolo de substanța lumii imediate. Filosofia cuplată cu cunoașterea științifică, deși utile, ne oferă doar îndreptare intelectuale, un soi de hrană temporară. Ea rămâne blocată la nivelul rațiunii, deoarece sondările pur analitice par cenzurate de propria noastră biologie; ele nu pot trece singure de bariera materiei și a fluxului de cerebrofluide pentru a atinge spiritul. O adevărată reflecție conferă această intuiție a existenței pentru ceva-ul mai sus de gramatica minții. Un meci de fotbal unde golurile se contorizează peste ce poate liberul arbitru înțelege.

Aritmetica noastră cotidiană, bazată pe adunarea posesiunilor și a experiențelor, devine inutilă dacă sapă un hău între noi și tinderea noastră naturală spre verticală. Dacă această logică a acumulării ne neagă legătura cu Divinul, ea nu este progres, ci un hiatus ontologic. Astăzi, Biserica este adesea portretizată ca o instituție laică și coruptă, un paravan pentru ahtiații de profan. De aici apare tentația retoricii individualiste: „Îl telefonez pe Dumnezeu de acasă, nu am nevoie de intermediari”. Însă acest confort al rugăciunii de la distanță, accentuat de dorința noastră de a nu fi deranjați, ne privează de participarea reală la Taină. Ne oprește să gustăm, la propriu, ce înseamnă „Calea, Adevărul și Viața”, transformând credința într-o simplă filosofie de fotoliu. 

Avem nevoie de Hristos! Să coborâm din turnul mândriei noastre colective și să acceptăm că nu putem rezolva singuri această ecuație tulbure a existenței. Să oferim, așadar, o șansă Bisericii, măcar pentru a liniști zgomotul asurzitor al gândurilor despre moarte. În spatele catapetesmei, printre pigmenții icoanelor vechi, sacrul a lăsat urme care încă pot fi atinse. Să-L rugăm pe Domnul să ne ajute, căutând în liniștea altarului răspunsurile pe care ecranele nu ni le pot da. Să-L rugăm să ne lumineze mințile și să ne deschidă inimile!

Omul nu există decât dacă este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, nu există decât dacă este Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu nu există și omul se face pe sine Dumnezeu, iar nu un simplu om, propriul său chip va pieri. Esența omenească presupune esența divină. A-L ucide pe Dumnezeu este a-l ucide totodată pe om – Dostoievski

(Paul-Andrei Ungureanu)