Suntem nu cu mult înainte de potolirea furtunii, în drum spre ținutul Gherghesenilor. Domnul numai ce iertase femeii celei păcătoase păcatele sale în casa lui Simon, fariseul (Luca 7, 37-50). Credința ei și gesturile de curăție sufletească emoționaseră pe Domnul Hristos și, de atunci, știm că toată pocăința noastră rodește în dragostea Lui iertătoare. O dată în plus, dovadă că societatea nu iartă, are rigiditatea ei care nu are nimic de a face cu omul, ca atare, ci cu etichetarea sa, cu punerea sa la colț. Îl vedem apoi pe Domnul umblând prin cetăți și prin sate, propovăduind și binevestind Împărăția lui Dumnezeu. Cu El, cei doisprezece (Luca 8, 1). Cu ei și femeile care fuseseră vindecate de boli și de duhuri rele. O familie de oameni care, altfel, nici nu ar fi putu sta lângă un Învățător de talia lui Iisus cel din Nazaret. Lângă astfel de rabini stăteau, de cele mai multe ori, fariseii și cărturarii, ascultând, ispitind, constituind un grup de „meritocrație” în care se lăudau reciproc, se gratulau și se puneau în valoare unii pe alții. Aici e șocul propovăduirii lui Hristos. Stă de vorbă cu toți, mângâie pe toți, vindecă pe toți. Aici se vede și nevoia de a vorbi oamenilor cât mai pe înțelesul lor, fără ifose intelectualiste. Și fără ocolișuri inutile. Dacă vreți să înțelegeți cum gândeau ceilalți propovăduitori în vremea Întrupării Lui recitiți momentul întâlnirii cu tânărul bogat ori urmăriți suciturile de sens pe care le dau cărturarii și fariseii aciuiți pe lângă Templu la vremea Judecății lui Iisus.

În acest context, de liniște și familiaritate, Domnul Hristos le oferă spre meditație pilda semănătorului. O pildă „agricolă”, am spune - și pentru țăranii de atunci, ca și pentru parte din cei de acum - o secvență familiară. De câte ori nu făcuseră ei înșiși arc cu brațul împrăștiind sămânța și urmărind așezarea ei în brazde, supărați fiind când aceasta nu se împlinea, căzând pe pământ bun. Ce le spune Domnul e foarte posibil să fie tocmai munca lor din dimineața aceea, în roua abia ițită din cerul bucuros al Galileei. Când brațul se arcuia după unda pământului, punând în țărână grâul care avea să vină. Deși nu doar despre grâu vorbește Domnul aici, ci despre orice sămânță care se așează în moartea firii pentru a se ivi, înviată, în roada viitoare.

Vorbește Domnul și oamenii ascultă. Le vorbește tuturor, dar nu toți pricep Cuvântul Lui: Cine are urechi de auzit să audă! e un strigăt, o chemare. Apostolii cer lămuriri (Luca 8, 9) și Domnul le rânduie răspunsuri. Le arată modul în care sămânța este cuvântul lui Dumnezeu și modul în care acest cuvânt se prinde ori se risipește. Le spune ferm, fără nuanțe metaforice, modul în care sămânța, întâlnind țărâna, ratează au ba rodirea. Unii sunt lucrați de diavol, ca nu cumva să crească în inima lor bunavestire. Alții sunt cei care, asemănându-și inimile cu piatra, nu lasă să prindă rădăcină în inima lor nici un îndemn. Ei cred până la o vreme, iar de la o vreme, la încercare, se leapădă. Sămânța din spini e cea înăbușită în inimile noastre de goana după un bine prea lumesc, prea legat de plăcerile vieții. Desigur că imaginea cea mai dragă ne este aceasta: „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curară și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare” (Luca 8, 15). Ne este dragă icoana acestei rodiri - dar unde suntem, fiecare, în raport cu ea? A rodi în funcție de inimă, de bunătatea ei este modul în care se raportează forța unei comunități, a unei persoane. Priviți în jur și înțelegeți. Cât de puțin lipsește unei comunități, unei națiuni, națiunii noastre, ca să bubuie în teribilismul urii și insuficienței, în ciudata lucrătură a răului și minciunii. Descoperim, pe zi ce trece, cât din sămânța Evangheliei a rămas în inima noastră, câtă lumină și bunătate, câtă lucrare duhovnicească și răbdare în așteptarea rodirii. Devenim urâți, caricaturi de chipuri, atunci când ne hrănim din răutatea și minciuna clipei. Ne pierdem fundamentul rodirii și facem din sterpiciunea noastră prilej de fală, de incorigibil orgoliu mediocru.

La Hristos nu este așa. Pentru cei care cred în egalitate, e un exercițiu bun. Suntem egali numai în pumnul Semănătorului, a lui Dumnezeu dăruitorul pâinii celei de toate zilele. Acolo, plecând dinspre inima Sa, din pumnul ce se apropie de inima Aceasta și apoi, pe măsură ce brațul se întinde, se desface dând liber boabelor de rod, tot ce înseamnă mediul nostru devine autoritar și poate deturna viața noastră în moarte grabnică. Suntem valoroși în taina iubirii Celui care ne seamănă, care ne împrăștie pentru a rodi.

De mult timp am înțeles că Hristos Domnul are mereu dreptate. Îndată după ce rostește pilda, cere un efort de ascultare. Căci auzirea e una dar ascultarea, înțelegerea auzirii ca atare, e cu totul altceva. Când vorbește despre inimi curate și răbdare, Domnul știe că vor fi singurele grile prin care va rodi adevărul. Când aud sau citesc atacuri la Hristos ori Biserică nu mă întreb ce vor să zic. Mă întreb ce nu ne spun, ce au uitat să ne spună, ce ascund în vorbirea lor spectaculară. Adevărul e pur și simplu. Nespectacular. De aceea nu se vinde bine. Minciuna dată drept adevăr, în schimb, are rating. Hristos știe. Și noi ar trebui să învățăm. Și ar trebui, pe lângă cultivarea unei inimi bune, să ne cultivăm și răbdarea. Cumințenia împlinirii cu răbdare a misiunii. Știu că e greu, deseori imposibil, dar Semănătorul ne cere pământ roditor în virtuți. Și numai de acolo putem să ne extragem seva rezistenței la toată murdărirea imatură în care e aruncată curățenia vieții în Hristos. O obrăznicie vecină cu moartea scutură floarea cumințeniei pe marginea de bordură seacă a intereselor conjuncturale. Nu vă lăsați impresionați. Numai o inimă bună și răbdarea pot fi vindecătoare mlaștinilor ce se dau lunci roditoare.

Sursa: tribuna.ro