Icoana Maicii Domnului de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

Bogdan Cronț

„Unele icoane sunt vindecătoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele sunt aducătoare de ploi binecuvântate şi protectoare ale mănăstirilor şi familiilor credincioase. Fără îndoială, toate sunt făcătoare de minuni şi ajutătoare credincioşilor. Dar unele poartă un har special, pe care îl simte numai cel care se roagă mult şi cu lacrimi în faţa lor”, spunea arhimandritul Ioanichie Bălan, unul dintre marii duhovnici ai Ortodoxiei româneşti şi autorul unor lucrări de referinţă privitoare la monahismul românesc, în cartea „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România”.

Una dintre icoanele pe care părintele arhimandrit Ioanichie le descria spunând că „poartă un har special” este icoana Maicii Domnului de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. La această icoană ferecată în aur şi argint, cu o istorie de aproape două secole, aflată în partea stângă a catedralei ce adăposteşte şi moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, vin zilnic zeci şi sute de credincioşi să ceară ajutor sau să aducă mulţumire.

Istoria icoanei Maicii Domnului de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi începe în vremea mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei, cel care, la puţin timp după înscăunare, a hotărât să înfiinţeze la Iaşi un seminar teologic.

La îndemnul mitropolitului, domnitorul fanariot Alexandru C. Moruzi a dat, la 1 septembrie 1803, un hrisov prin care s-a stabilit aşezarea, în chiliile Mănăstirii Socola, a „Şcoalei de învăţătură pentru feciorii de preoţi şi diaconi”, unde să se „paradosească bogoslovia şi tălmăcirea Sfintelor Scripturi”. Seminarul teologic de la Socola a fost prima instituţie de învăţământ secundar din Moldova în care s-a predat în limba română (până atunci, în şcoli se preda în limbile greacă, slavonă sau alte limbi liturgice) şi una dintre primele şcoli formale din ţară.

O întâmplare din luna februarie a anului 1854

Dincolo de începuturile de drum pe care le-a deschis în istoria învăţământului teologic românesc, numele seminarului de la Socola avea să rămână întipărit în istorie şi printr-o întâmplare care a stârnit o puternică emoţie în acele vremuri.

După cum consemna eruditul Episcop Melchisedec Ştefănescu (1823-1892), în „Tratatul despre cinstirea şi închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă şi despre icoanele făcătoare de minuni din România”, în luna februarie a anului 1854, din ochii icoanei împărăteşti a Maicii Domnului, aflată pe catapeteasma bisericii seminarului, au început să curgă lacrimi. Întâmplarea s-a repetat la două-trei sau patru zile şi a durat, după consemnările vremurilor, de pe 1 februarie, ziua prăznuirii Sfântului Trifon „cel cu şoimul pe umăr” (pe dealurile din preajma mănăstirii se spune că exista, în acele vremuri, o crescătorie de şoimi - n.r.), până în luna aprilie. Crezându-se, iniţial, că ar fi vorba despre o farsă a seminariştilor, icoana a fost atent studiată de către preoţi, apoi de către înalţi ierarhi şi, aşa cum scria un ziar ieşean al timpului, „spre a înlătura orice presupunere, s-a orânduit o de aproape priveghere şi intrarea în biserică s-a îngăduit numai pentru o persoană de încredere”. Lăcrimarea icoanei, însă, nu a încetat, impresionând multă lume, inclusiv pe un anume boier Necolai, care va îmbrăca sfânta icoană cu argint, spre dreapta cinstire („Pomeneşte, Doamne, pre robii tăi, Necolai, Mariea, Necolai şi fiei lor, şi tot neamul lor, 1855, maiu” - inscripţie ce se păstrează şi astăzi pe învelişul de argint al icoanei).

Puternica emoţie stârnită în rândul credincioşilor de această neobişnuită întâmplare a determinat chiar Guvernul Moldovei să rânduiască o cercetare serioasă a fenomenului de la Seminarul Socola, cercetare în urma căreia s-a publicat un comunicat în foaia politică „Zimbrul” (anul III, nr. 35), în care scria că toate celelalte icoane din biserică sunt uscate, iar picăturile ce curgeau din icoana Maicii Domnului erau picături de apă „foarte asemănătoare cu lacrimile şi curgeau numai din ochi”.

În opinia Episcopului Melchisedec Ştefănescu, semnificaţia acestui fenomen avea să se releve mulţi ani mai târziu, determinându-l să constate cu amărăciune: „Lăcrimarea icoanelor este semn prevestitoriu de mari calamităţi şi nenorociri. Şi, în adevăr, am urmărit cu atenţie soarta mănăstirii şi seminarului de la Socola, care au mers, treptat, spre decădere, până ce monastirea a rămas ca şi pustie”.

În anul 1886, ansamblul mănăstiresc de la Socola a fost restructurat, seminarul a fost mutat în oraşul Iaşi, în fosta reşedinţă domnească a lui Mihail Sturdza, iar icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost adusă în Catedrala Mitropolitană, unde se găseşte până astăzi.

***

„Sunt multe lucruri minunate ce ni se pot întâmpla, dacă avem credinţă în Dumnezeu. Fiecare icoană sfinţită de către slujitorii bisericii este binefăcătoare şi plină de duhul lui Dumnezeu, iar atunci când ne întâlnim cu icoana, ne întâlnim cu dumnezeirea. Icoana este pusă în biserică pentru a cinsti şi a ne întâlni cu sfinţii. Noi nu cinstim lemnul, nu cinstim materia, ci sfântul care s-a mântuit prin nevoinţă, prin ascultare, prin supunere, sfântul pe care îl rugăm să mijlocească pentru noi în faţa lui Dumnezeu, să ne tămăduiască şi să ne curăţească de toată boala şi suferinţa. Este şi o frumoasă cântare, adresată Maicii Domnului, care spune aşa: «Am venit, măicuţă, să te mai vedem... să-ţi spunem necazul, care-l mai avem». Aceasta este legătura noastră cu sfinţii din icoane, cei care se întristează şi se bucură împreună cu noi, prin rugăciune”, a subliniat protos. Valerian Radu, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi.