Asemenea oameni trupești sunt astăzi hiliaștii și diferiți protestanți, care nu numai că nu acceptă deloc icoanele, ci consideră închinarea la ele idolatrie. Atât de mult s-a întunecat inima lor nepricepută (Romani 1, 21) încât disprețuiesc darurile lui Dumnezeu, ba încă să le și insultă. Au devenit astfel împietriți cu inima, încât confundă chipurile cioplite la care face referire Vechiul Testament la care se închinau ca la niște dumnezei idolatri sau iudeii când erau abătuți de la Dumnezeu, cu icoanele Bisericii, care sunt tot atâtea mijloace de a slavoslovi pe Dumnezeu și un mod de exprimare a experiențelor duhovnicești ale Bisericii.

Alta este perioada Vechiului Testament, când Dumnezeu nu asumase încă firea omenească și harul Dumnezeu-Omului încă nu transfigurase creația și alta este epoca Noului Testament unde Dumnezeu devine om și sfințește firea omenească și o preface împreună cu toate lucrările ei și cu întreaga creație. Icoana Domnului nu este venerată precum diferiții idoli la care se referă Vechiul Testament, ci este închinată și cinstită. Și devine un mijloc necesar pentru om, care constituie un prilej de a înălța mintea lui de la trup prin simțuri, atât cât este cu putință, la Persoana Dumnezeu-omenească a Domnului și la frumusețea Duhului.

Dar și în Vechiul Testament cel ce are bunăvoință vede începutul sfintelor icoane odată cu găzduirea celor trei îngeri de către Avraam la stejarul Mamvri care închipuie taina Sfintei Treimi (cu găzduirea lui Avraam iconografia ortodoxă reprezintă întotdeauna Sfânta Treime), odată cu reprezentarea heruvimilor (Ieșirea 25, 17 și 26, 1, 31), cu șarpele cel de aramă (Numerii 21, 9) pe care l-a înălțat Moise în pustie ca preînchipuire a Răstignirii Domnului și cu multe altele (Ereticii protestanți, P. 79). Așa cum acestea nu au avut niciodată un caracter idolatru, ci erau doar mijloace ajutătoare ca să conducă pe poporul israelit la cunoașterea și slujirea adevăratului Dumnezeu, același lucru se întâmplă și cu icoanele Bisericii. De asemenea, simboluri și icoane întâlnim și în catacombele în care se retrăgeau primii creștini, semn că din cea mai veche perioadă Biserica folosea icoanele și continuă să le folosească până astăzi.

Dar omul trupesc nu poate să cuprindă și să înțeleagă înțelesurile Duhului și acolo unde consideră că spune lucruri înțelepte, spune de fapt lucruri prostești și nebunești. Dar omul duhovnicesc înțelege și se hrănește din înțelesurile Duhului și deși își dă seama de prostia fraților lui rătăciți, se roagă din adâncul sufletului să-i miluiască Domnul și să le dea duhul smereniei și al întoarcerii la dreapta învățătură a Bisericii.

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)