La pictură, talentul nu este suficient. Un pictor este celebru atunci când reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor. Deci, icoana este dogma transpusă cu ajutorul culorilor. Când pictorul a reușit să facă lucrul acesta, atunci e celebru, dar e celebru în profunda lui smerenie. Când cunoaște viața sfântului pe care l-a pictat și s-a rugat prin el lui Dumnezeu să-i dea putere să-l picteze, el nici măcar nu îndrăznește să-și pună numele pe dosul icoanei. Nu îndrăznește. Căci el nu-i nimic; doar voința lui personală, pe care a închinat-o lui Dumnezeu. Așa trebuie să fie un pictor.

„Ceea ce face preotul la altar, face și pictorul, în fața unui panou”

În erminia picturii bizantine exista în trecut o slujbă: consacrarea pictorilor. Căci, de fapt, pictorul, chiar și cel laic, este ca un preot. Ceea ce face preotul la altar, face și pictorul, în fața unui panou. Dacă prin Sfânta Liturghie, preotul sfințește, la fel, pictorul sfințește și el, transfigurează o bucată de perete, un panou sau o bucată de scândură. Ceea ce a făcut Dumnezeu, creând lumea, așa face pictorul, pictând.

Puține sunt atelierele în care se pictează cum trebuie, și acest lucru din cauză că nu au îndrumători. Eu am avut marea dorință de a înființa un atelier, o școală de pictură, dar pentru aceasta îți trebuie să ai talente, oameni care să se ocupe cu acest lucru. Dacă va fi voia Domnului, poate se va împlini acest lucru.