Iertarea adversarului, iubiţii mei, nu-i semn de slăbiciune, cum suntem tentaţi să credem. A-l ierta pe adversar nu înseamnă câtuşi de puţin a fi de acord cu viaţa lui, cu greşelile lui, ci înseamnă să-i lăsăm pe alţii, şi mai ales pe Dumnezeu, să-l judece. Noi să-i dăm dovadă de înălţime morală iertându-l şi s-ar putea întâmpla — au fost cazuri! — ca prin iertarea noastră, el să se îndrepte. Să se vindece de relele sale tocmai datorită ofertei iertării. Gândiţi-vă, dacă oferta iertării ar opera sincer în relaţiile interumane, în situaţiile limită, de încrâncenare profundă, în caz de război, dacă atunci şi acolo ar interveni iertarea reciprocă, s-ar putea evita răul!

Nu înseamnă, cum spuneam, că acela care iartă e mai slab, ci este semnul că el are în plus un atu al lucidităţii, al argumentelor logice, al normalităţii în gândire. Şi este foarte probabil ca aceste atuuri să aibă drept consecinţă firească iertarea şi din partea adversarului.

Raţiunea iertării adversarului nu-i numai pentru viaţa de aici. Ar însemna s-o limităm. Raţiunea ei este pentru veşnicie.

Îndemnul nostru rămâne acesta: să optăm pentru a ierta. Ne face nouă, în primul rând, bine, iar binele nostru ni-l înmulţeşte Dumnezeu.

(Casian, Episcopul Dunării de Jos, Scara Căinței, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2003, p. 54)