La vreme de Post o poveste despre Cină. Nu pare o invitație la masă.  Cât meditarea la invitația adresată de „omul oarecare” ce-și dorește casa plină de oaspeți. Omul oarecare face cină mare. Adică pregătită cum se cuvine. O cină îmbelșugată. Și deși Evanghelia ne spune că a chemat pe mulți pentru a se înfrupta din ea, insistă pe răspunsul a trei, prea ocupați pentru a mai fi prezenți la cină. Nici un motiv din cele invocate nu este de ultim minut, cum ar lăsa să pară ei. Nici țarină, nici cinci perechi de boi și nici femeie nu îți iei de azi pe mâine. Omul oarecare simte trădarea lor. Nu știm ce l-a supărat mai tare. Faptul că nu vin sau că nu l-au anunțat din timp pentru a renunța la toată pregătirea cinei. Nu pare că în sine cheltuiala îl deranjează, cât atitudinea oamenilor acelora. Superficialitatea modului în care-i trataseră invitația. Fiecare dintre noi contabilizează câte un refuz la o sărbătoare din partea unor oameni, deseori prieteni, oameni apropiați. O atitudine care îți strică bucuria. O umbrește. O ascunde sub tristețe. Oricum nu avem prea multe bucurii. Dacă mai și este cineva dispus să frângă bucuria într-o atitudine superficială, parcă nu e chiar bine. De unde lecția întâi: nu vă dați ocupați când nu sunteți. Spuneți din timp când nu puteți fi la bucuria unui om. Se vede cât de bine ne cunoaște Dumnezeu. Cum știe că ratăm bucurarea aproapelui. Nimeni nu spune că argumentele des-invitaților nu erau corecte sau reale. Dar nimic din bucuria lor nu poate vindeca de tristețe pe omul-oarecare ce-i invitase să fie părtași cu el la cină. Ați putea spune:  „Dă-o încolo, e doar o cină!” De aceea nu cina – masa, ospățul – ne par a fi vrednice de subliniat. Ci oamenii cinei, oamenii care refuză bucuria omului oarecare. Hristos Domnul insistă pe acest „oarecare” pentru a ne arăta că invitația lui nu era una de protocol, datorată unei funcții. Pe care, sigur, cei trei nu ar fi refuzat-o. Căci, nu-i așa, cina cu dregătorul ori omul-funcție nu se refuză pentru că niciodată nu știi unde ajunge acela și poți să te lauzi că ai fost pentru câteva clipe coleg de cină cu el.

Parcă  pentru a ne face să înțelegem cât de mare e cina făcută de om, Domnul Iisus insistă pe invitarea oamenilor din piețele și ulițele cetății. Pe aducerea în cină a săracilor și neputincioșilor și a orbilor și a șchiopilor (Luca 14, 21). Un soi de cină deschisă în care abundența nu mai este prilej de cinstire a prieteniei, ci a sărăciei și neputinței. Acum chiar că își pierde orice formă de conformism ori formalism cina. Deschiderea ei are și o conotație duhovnicească, desigur. Este descrisă parcă deschiderea Veștii celei bune către toate neamurile. Cei chemați la Cina-Împărăție sunt prea pierduți în preocupări ieftine, în formalități absurde. Se țin prea mult de ale lor și prea puțin de ale celui care-i cheamă. Teamă-mi este că aici semănăm mereu, generație după generație, cu toți cei trei și că furați de țarini, boi ori alegeri personale pe care le dăm drept urgențe, uităm de adevărata urgență a vieților noastre: răspunsul la Împărăție. Mai ales că descoperim tot mai des că aceasta nu este o chestiune de dezbatere publică ori cercetare istorică. Ci un adânc de iubire de care te conștientizezi au ba. Pe care o trăiești sau nu. Nu poți sta la jumătatea alegerii niciodată.

Nu doar că toți cetățenii cetății omului oarecare nu umplu cina, ci se vădește că tot mai este loc de alte chemări. Și omul oarecare nu se zgârcește. Masa trebuie mâncată, veți zice, intuind oarecum un adevăr. Dumnezeu nu ne cheamă doar pentru El în Împărăție, ci și pentru noi. Mai ales pentru noi. Este scăpat aici, în textul de la Luca 14, 23, un cuvânt greu pentru libertatea fluturată pe sub ochii noștri de cei care doar vorbesc, dar nu pot oferi libertatea: „silește-i pe toți să intre”. Împotriva voinței lor? Silirea ținea de efortul de a-i „înghesui” pe toți în cină, nu de acroșarea lor cu orice preț. E o „îndesare” în sala de cinat a omului oarecare (desigur dificilă în condițiile de azi, ale limitării numărului de persoane în spațiile de cinat și de rugat...) dovedind dorința gazdei de a face bine cât mai multor nefericiți. Și așa, ceea ce pare corvoadă pentru sătul, devine prea plin de bine pentru cei adunați din sărăcia, izolarea și boala lor. Un fel de terapie comunitară de vindecare a trădării prietenilor, care se împlinește în efortul necunoscuților în nevoi (evit cuvântul de persoană asistată pentru că nu toți cei în nevoi sunt și asistați). Era nevoie de o cină pentru a-i vedea? Desigur că nu. După cum citim, omul știa de unde să-i ia, îi văzuse, cunoștea terenul așteptării ce pare fără sfârșit. El regreta că nu-și cunoștea de fapt invitații dintâi. Oamenii pentru care pregătise atât de mult belșug că puteai hrăni o cetate din neprezentarea lor la masă. Lecția e deplină. Priviți omul oarecare ca pe Dumnezeu-Omul de a cărui naștere ne apropiem cu încă o Duminică. Priviți atent la motivele reale, dar nu ultimative, pe care le pun în balanța prieteniei cei trei. Și apoi deschideți ochii mari pe fotografia de grup a celor chemați și a celor „înghesuiți” în Cină. Suntem noi. El și noi. Mereu demotivații Liturghiei și vieții creștine. Noi care ne umplem de motive de neprezență în bucuria Lui cu scurtele și inoportunele noastre alegeri. Desigur, cei trei au aflat cu cine au fost înlocuiți. Și nu cred că s-au jenat. Poate cel mult s-au iritat un pic, apoi au surâs cu superioritate. Dar este doar o bănuială născută din analiza superficialității prietenilor de astăzi ai lui Dumnezeu-Omul. Surâsul de superioritate a celor care au ratat Cina, dar au rămas cu țarina, boii ori alegerea de viață. Dar ratarea sărbătorii din viață, a bucuriei de a face bucurie? Ce ne spune Hristos este că ratarea propriei noastre bucurii nu se vindecă decât prin slujirea aproapelui. Insignifiant ori agitat, murdar și uneori odorizat de murdărie, secat de viață și marcat de ratările personale omul-nevoie e lângă noi. La o aruncătură de o Cină. Nu vă sfiiți să vă înlocuiți invitații cu preocupări cu cei flămânzi și însetați, cu cei neputincioși, cu orbii și șchiopii, cu cei din drumuri și de la garduri (ce inteligent pomenește Domnul de cei fără muncă, nu?). Dinamica Împărăției lui Dumnezeu e dată de imaginea aceasta a Cinei cu invitați neașteptați.

Cum o fi fost în cetate în zorii de după această cină? Putem bănui că o vreme a fost pace. Omul sătul e cuminte. Dar mai interesant este să înțelegem că după ce vor fi fost frați vreme de o cină oamenii au fost mai apropiați, mai atenți, mai liniștiți. Nu, nu în amintirea mâncării și băuturii, ci a onoarei de a fi chemații! Așa este și cu Dumnezeiasca Liturghie. Ne încape pe toți. Pentru aceea e nevoie de ea în orice cetate. Ca să ne facă mai frați și mai oameni. Cum nimic nu ne poate face. E singurul lucru ce nu poate fi înlocuit în cetate. Fie ea și cea mai ufologică din toate Lui. Locul unde toți suntem chemați pentru a fi egali în fața Darului Veșniciei. De-acolo curge orice egalitate cu sens. Pentru că egalitatea, care concordă nădejdii de a fi, este și despre alegere, nu doar despre dar și dăruitor. Mântuitorul, socotit de unii inclusivist siropos, are grijă să spună atent: „Că vă spun Eu vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 24). Celorlalți, pe săturate. Unora, „refuzătorilor” cu obstinație argumentativă, nici măcar de gust...Nu. Împărăția Cerurilor nu e o cină pentru toți. Dar ne poate cuprinde pe toți, ne „înghesuie” pe toți...

Sursă: tribuna.ro